Teritoriul aflat in stapanirea daco-getilor se remarca simultan prin intindere teritoriala si varietatea formelor de relief. Prin urmare daco-getii si-au dezvoltat o arta militara adaptata la fiecare dintre formele de relief. Spre exemplu, daca in zonele montane apararea se baza pe cetati sau pe complexe de cetati greu de asediat in zonele de stepa situatia este cu totul diferita. Intr-adevar, teritoriul daco-getic dispune si de doua mari stepe: stepa Baraganului si „Stepa Getica”(Bugeacul, la nord de Delta Dunarii).
Aici s-a folosit o alta strategie care intr-adevar poate fi numita „tactica getica a luptelor de stepa”. Principalele trasaturi ale acestei tactici erau: evitarea luptei decisive la producerea invaziei straine; retragerea – de cele mai multe ori demonstrativa – in interiorul stepei, pentru a-l atrage pe dusman cat mai mult in teritorii lipsite de surse de apa si intentionat pustiit in calea invadatorilor; inconjurarea si atacarea brusca a armatei adverse, atunci cand se aprecia ca slabirea ei treptata din pricina conditiilor de stepa atinsese un nivel ridicat care nu mai aseaza sub semnul intrebarii victoria getilor.
Era o strategie a prudentei, a calcului inteligent si apoi a curajului de neclintit in momentul decisiv ales cu o precizie aproape matematica.
Exemplificarea celor prezentate se gaseste in evenimentele anului 395 i.e.n. cand Alexandru cel Mare se hotaraste sa-i atace pe triballi care amenintau granita nordica a Macedoniei. Cu patru ani inainte acestia il atacasera pe regele Filip al II-lea, tatal lui Alexandru Macedon, la intoarcerea sa din sudul Dobrogei(unde a fost infrant si ucis comandantul scit Ateas), il ranira si ii luasera intreaga prada de razboi. Cu ajutor din partea getilor triballii au rezistat in fata lui Alexandru Macedon desi regele lor Syrmos pierduse initial batalia de la Lyginius.
Ca urmare Alexandru se hotaraste sa-i atace pe Geti pentru a elimina sprijinul logistic al Triballilor. Atacul macedonean s-a produs intr-o noapte, prin surprindere. Ostasii lui Alexandru au trecut Dunarea in directia unei cetati getice slab intarite. Armata getica aflata in acel loc desi de cca. 2,5 ori mai numeroasa(atat in cavalerie si in infanterie) decat a macedonenilor nu inregistreaza o lupta decisiva. Ea testa mai intai capacitatea adversarului intr-o scurta confruntare de cavalerie pe care au pierdut-o si dupa spusele lui Arrian getilor le parea de neinchipuit indrazneala lui Alexandru, care a trecut atat de usor Istrul intr-o noapte, infricosata le parea si inclestarea falangei;puternica navala calarimii. Ca urmare au decis sa nu mai apere cetatea de ses slab intarita de pe malul Istrului(probabil Zimnicea) si „o pornira spre locuri cat mai departate de rau, in pustiuri” adica in interiorul stepei(cum explica istoricul Radu Vulpe).
„Alexandru fu destul de prudent sa nu-i urmareasca” si la randul sau se retrase peste fluviu, atingandu-si scopul militar urmarit, anume intreruperea ajutorului dat de geti Triballilor asediati de macedoneni pe o insula fluviala. Intr-adevar, regele Syrmos se vazu nevoit sa capituleze. In retragerea getilor – a caror armata dupa cum socoteste foarte plauzibil Hadrian Daicoviciu era stransa de pe un teritoriu „relativ strans” intrucat stirea prezentei lui Alexandru nu avusese timp sa patrunda prea departe – nu trebuie analizata ca o abandonare durabila a infruntarii si a teritoriului ci doar o retragere strategica.
Fara indoiala ca getii au inteles valoarea militara a adversarului si capacitatea deosebita a comandantului macedonean, preferand sa inceapa aplicarea „tacticii de stepa”, in locul unei infruntari fara sanse apreciabile de succes. Atragerea Macedonenilor in stepa ar fi dus la izolarea si slabirea lor, in vreme ce trupele getice de pe malul fluviului s-ar fi intarit cu mari mase de soldati din interior, permitand o incercuire brusca a adversarului. Dar inteligenta sclipitoare a lui Alexandru nu s-a dezmintit. Nu numai ca el nu s-a lasat antrenat in stepa dar dupa cum Arrian arata in „Anabasis” el nici nu a inaintat spre cetatea getica altfel decat „cu falanga sprijinita pe Istru, ca nu cumva pedestrimea sa fie inconjurata, prin viclesug, pe la spate, de Geti”. Alexandru intuise primejdia. In aceeasi zi s-a si retras.
Prudenta lui Alexandru le-a lipsit altora care s-au hazardat pe pamanturile dacilor. Dupa noua ani in 326i.e.n un general caruia Alexandru ii incredintase comanda armatelor din Tracia, Zopyrion, guvernator al Traciei porneste o expeditie contra cetatii Olbia, de la gurile Bugului. Motivul se pare sa fi fost dublu: refuzul de a se supune al Olbiei si planul lui Alexandru de a stabili o comunicatie directa intre Bactria(Alexandru subjuga in acel moment populatiile din jurul Marii Aral) si bazinul Marii Negre, pe la nord de Marea Caspica. Istoricul roman Quintus Curtius Rufus crede ca actiunea lui Zopyrion a fost aceea ca, voind sa execute misiunea respectiva, a fost nevoit sa treaca prin alta stepa getica, anume Bugeacul. El inainteaza prin Bugeac, trece Nistrul si asediaza Olbia. Getii il lasa sa treaca dar desigur ca totul a fost doar un punct dintr-un plan bine stabilit. Generalul Zopyrion nu reuseste sa ia cetatea si dupa o perioada, lipsit de provizii ordona retragerea. Ajuns la Dunare, el a fost surprins de o furtuna ingrozitoare ce i-a oprit trecerea. Brusc el a fost atacat de o mare armata getica dupa un plan bine pregatit iar macedonenii au suferit o infrangere totala insusi generalul trupelor pierind in lupta.
Mai mult ca sigur ca evenimentele petrecute l-au facut pe Alexandru Macedon sa gandeasca si sa conceapa un alt plan al lichidarii puterii getilor, plan impiedicat de moartea sa in anul 323 i.e.n. Acest plan a fost pus in practica totusi de generalul Lisimach, diadoh al lui Alexandru cel Mare si rege al Traciei(dupa impartirea Imperiului Macedonean). In anul 300 i.e.n. armata traco-macedoneana condusa de Agathocles, fiul lui Lisimach, a patruns in stepa Baraganului. Intinderea nesfarsita l-a ademenit. Atacat la momentul potrivit de catre geti, Agathocles a avut ocazia de a gusta din amara cupa a esecului(va fi eliberat de capetenia getica(Dromichaites) abia dupa opt ani).
In anul 291 i.e.n. Traco-macedonenii revin cu o noua armata, condusa de insusi Lisimach. „Getii folosind vechea tactica imprumutata de la sciti” de a pune intre ei si dusmani intinderea stepelor lipsite de apa si arzand totul in calea invadatorilor, se retrag inlauntrul tarii. In cele din urma oastea macedoneana, insetata si infometata este nevoita sa accepte infrangerea fiind incercuita.
Tactica luptelor de stepa la geti cere o abordare nu numai din perspectiva eficientei sale militare ci si din alte doua puncte de vedere deosebit de interesante:
1. Ea reprezinta numai un element al artei militare getice care este mult mai complexa prin cunoasterea intrebuintarii formelor de relief in scopul tactic. Axa strategica a acestei arte militare daco-getice, era imbinarea apararii pasive(prin cetati dispuse pe inaltimi) cu apararea activa(interventia efectuata in defilee si tactica luptelor de stepa).
2. Elementele esentiale ale „tacticii luptelor de stepa” au fost preluate de marii voievozi romani din feudalismul dezvoltat in luptele contra puterii otomane.
Iata ca tactica ce a facut subiectul lucrarii de fata constituie un element de continuitate intre numeroasele elemente de acest gen care fac legatura intre Istoria Dacilor si Istoria Romanilor.
Alexandru Georgescu
RSS