Motto:
"Voi veniti cu mine, oaste nevazuta,
Mosii si stramosii mei din
zile moarte,
Graitoarea voastra indrumare
muta
In vartejul lumii caile-mi
imparte. [...]
Eu va port in suflet,
plamaditi in sange,
Si din vina voastra mi-e zidit
pacatul,
Glasul vostru geme jalea mea
cand plange...
Eu din plans de veacuri mi-am
topit oftatul...
Intarita-n drumu-i, de la voi
invata
Ura mea sa arda, mana sa
se-nchine,
Ati murit cu totii ca sa-mi
dati viata,
Morti fara de moarte, voi
veniti cu mine. "
O. Goga
Dragos Tarateanu era un tip ciudat in cartierul nostru. Respectat pentru
cuvantul si firea lui, sociabil, plin de viata si uneori dand dovada de un
umor ce ar fi dat gata o gasca de glumeti, era o enigma si pentru noi,
apropiatii lui. Se afunda uneori in lumea lui, comportandu-se ca si cum s-ar
fi pregatit sa moara, si acolo, in zona aceea, nu putea fi urmat de
nimeni.Fusese poreclit Haiducul, caci disparea cateodata la mama dracului, pe
coclauri si, nu asa, o zi, doua, ci saptamani intregi. Intr-o zi, in
asteptarea autobuzului m-am hotarat sa aflu secretul lui. Curios lucru, nu se
ascundea deloc. A inceput sa-mi spuna niste chestii care curand m-au
plictisit. Autobuzul nu mai venea si asta o tinea inainte cu povestea lui.
Gandul meu era la femeia pe care aveam s-o strang in brate in noaptea aceea.
Fierbeam sub abstinenta a doua saptamani si autobuzul naibii nu mai venea
odata. Absent auzeam spovedania aluia si il criticam in gand de naivitatea si
seriozitatea cu care se exprima. Atunci...
Mult mai tarziu, dupa ce tavalugul vietii avea sa treaca si peste mine, in
cautarea zadarnica a unui sprijin, mi-am amintit relatarea de atunci. Acuma eu
nu pot sti ce exact m-a ajutat, indarjindu-ma.Povestea Haiducului sau mersul
vietii ? Stiu insa ca Haiducul s-a jucat atunci cu mine, facand pe prostul.
Din seara aceea nici eu si nici altcineva nu l-am mai vazut...
Povestea lui insa, trebuie spusa. Pentru el si pentru cei care l-au cunoscut
si, desigur, pentru aceia care vor sa o auda sau sa si-o aminteasca mai
tarziu. Dincolo de interpretabila valoare literara, pe care nici macar nu si-o
aroga, se va vedea ca e o foaie din, si pentru viata. Iata aici un rand:
"Ne grabim. S-a inserat si nu stim daca Bogdana mai e deschisa. Intram pe
poarta mare si in incinta dam de oameni care vin catre noi. Ei pleaca.
Luminile de la camerele calugarilor sunt aprinse. La usi e ceva miscare. Ma
uit pe unde calc si vad cum printre pietrele pavajului, slefuite de vreme si
de oameni, unele crapate si ciuntite rau, razbesc fire de iarba. Zambesc cu
gandul la obraznicia lor. Dam ocolul vechii cladiri catre intrarea din partea
cealalta. In fata noastra sunt acum copacii cu freamatul lor, care, monoton
dar patrunzator, se potriveste bine in atmosfera asta de inserare,de pustiu
oarecum, de singuratate pe care o emana locul asta ale carui conture difuze in
cenusiul amurgului il fac si mai fantomatic. Pasim aplecandu-ne, inauntru.
Ma intimpina o lumina galbuie care accentueaza negrul ce izvoraste din zid, o
cantare pe mai multe voci undeva in fund si un calugar spunand ceva de un
ceas.Taica-meu ii vorbeste de inchinare. El admite si pleaca. Imi las rucsacul
si camera pe un scaun, intru grabit in prima incapere, sarut intr-o doara
icoanele, facandu-mi cruce, mai fac inca una in fata ramasitelor pamantesti
ale nu mai stiu cui si trec in a doua incapere in care intunerecul mult mai
dens ma bucura.
Numai pe dreapta, langa altar, unde calugarii tineri ce isi inalta glasul pe
coarde vocale tot mai dificile, stau gramada in jurul unui pupitru, arde un
bec. Ma opresc un moment in prag si ma intreb cine si unde e ingropat.Nu-mi
aduc aminte, scrierea nu o pot descifra de intunerec. Nu conteaza, imi zic,
toti sunt de-ai mei, acum morti. O iau catre stanga cu pas usor, marunt,
cumpatat. Duc mana la frunte. Simt pielea infierbantata si uscata. Apas
pleoapele cu degetele caci imi simt ochii obositi. Am ajuns. Privesc in jur.
Cantarea inflacarata se intrerupe. Entuziasmul l-a impins pe un calugar mai
mult decat ii permitea vocea, pe care o drege acum cu tuse inabusita. Imi dau
seama, astfel, ca e o repetitie. Pe taica-meu nu-l zaresc. O fi ramas in prima
incapere la moastele sfantului. Revin cu privirea grea pe mormant. Ma cuprinde
o torapeala teribila, asa, dintr-o data. Astazi am mers cam mult pe jos.
Oboseala ma indeamna sa ma intind pe covor, dar mi-e
jena sa nu se sperie cineva
care intra sau iasa. Ma las in genunchi. Cu degetele agatate de cripta, cu
fruntea pe piatra rece, inspir si expir adanc, de cateva ori. Pe urma, fara sa
adorm, cad undeva, printre dorintele si grijile mele, printre zilele trecute
si cele de foarte de demult, printre chipuri indragite sau pe care nu vreau sa
le mai vad, printre morti si vii, printre adevaruri si minciuni, printre
dragoste mocnita si ura infranata, printre trecut si viitor, printre cel ce-am
fost si cel ce sunt, cad, cad mereu, insotit de un sigur gand ce il aud in
urechi ca pe un vers tainic al unui descant chemator de forte ostoitoare. Am
venit sa cer dezlegare de un dar ce nu l-am cerut. Vorbesc in gand, vorbesc
singur unei instante pe care o vreau langa mine. O vreau pagana, straina de
cel caruia ii este dedicata cantarea calugarilor, dura, clara, reala ca si
principiul necesitatii in natura, in univers. Imi aduc in memorie sirul de
argumente pregatit. Ma zbat indurerat, retraind fiecare sentiment, intamplare,
gand care m-au adus in halul asta. Viata, istorie, trecut, prezent, viitor,
pamant, desert, religii, oameni superiori, minciuna, jaf, pustiu, instrainare,
civilizatie, societati, teatru, moarte indepartata. Ma gandesc la ce as fi
dorit eu. O nimica-toata in comparatie cu marile rasturnari de situatie de pe
urma carora am "profitat". Ma gandesc la milioane de morti sub diferite
regimuri, in diferite razboaie, si ma intreb ce rost au toate acestea, de
ipotetica dreptate, de faptul daca am eu dreptul sa mai cer ceva. Da.... de
aceea sunt aici. Ultimul loc de inchinare, unde ma calca pe nervi lalaiala
asta sfaramata de zidurile reci dintre care nu vreau sa mai ies. As vrea insa
sa-mi pot striga disperarea, disperarea si nu durerea pe care o poti pacali cu
mici bucurii; pe cand disperarea se distruge numai cu certitudini. Da, as
vrea. Astora le da mana sa-si urle sentimentele. Zeul lor bantuie pe deasupra
apelor si in corturile oamenilor, deci si aici, mancand si vorbind cu ei,
strangand voluntari ingroziti, in lupta contra unei fantasme care, de cand s-a
dracit, baga boala in oameni, in triburile de ingeri si in pastorii de suflete
sarace. Zeul meu e foarte departe, nu-L pot auzi si nici macar pricepe, cat de
cat, caci ne despart milenii de rataciri, caci El e tot, eu mai nimic,
luptandu-ma cu raul din mine si din alti oameni, cu uitarea si cu capastrul
sub care nu vrea sa intru. Imi continui ruga si gandul. Cupa cu venin o vreau
plina toata s-o pot sorbi cu tot cu drojdie. Da, da..... si cutitul vreau sa
mi-l rasuceasca careva pana-n prasele in rana. Daca asta ajuta cuiva, de pe
partea mea.....Si daca asta inseamna sfarsitul.... sfarsitul.... sfarsitul.
Sfarsitul a ce ? In orice caz, sfarsitul meu n-ar insemna mai nimic... Gandul
asta imi dizolva perceptia actualitatii pana la ultima farama si dispare
lasandu-ma singur. Imprejuru-mi se nasc pustii. E o liniste totala. Ma opresc.
Ascult. E ceva in mine. Revolta. Si ura, un spin rece in carnea mea ca
tepusele ce il tineau treaz pe Praslea in asteptarea zmeului din basmele
copilariei. Il vad pe cel ce-am fost. Un copil care credea ca binele invinge
mereu. Desigur plangea cand era indurerat, dar asta era doar o pregatire
pentru a intampina binele ce venea sigur, cu o bucurie si mai mare. Un
copil.... lumea lui era mica. Lumea mea e.... mare, larga. In lumea mea
pandesc animale cu fete de oameni, lacome, perfide, hraparete. Lumea mea e asa
cum o stiu, si inca mai ceva. Ma plictiseste imaginea asta. Imi mut privirea
in trecut. Nu e mai bine. Un lant blestemat de caderi si ridicari succesive al
carui sens imi scapa. Din tainitele sufletului se scurge o lacrima de sange.
Strang pleoapele cu putere. In fata ochilor inchisi apare de undeva o imagine.
Fulgerele a doi ochi ma patrund pana-n strafundul fiintei. Arde ceva in mine.
Percep o zguduire, o cadere, un cutremur...Ma scutur ca sub o biciuire. Umbra
dispare...
Ca din deparatari clopote anunta ora tarzie. Afara a mai
trecut o zi. Calugarii se-ntrec care mai de care in vocalize patimase. Eu tac
singuratic...
Cu fruntea pe lespedea de piatra, in cantecul delirant al
celor ce preamareau si se inchinau parintilor altor neamuri, in intunerecul
coltului meu faceam schimb de taine cu strabunii, intelegand lucruri
nepatrunse in lumea de afara, primind in suflet, ca o lumina, certitudini
percepute cu pulsul vietii din mine, nu cu mantaua tributara manipulabilului,
afland in mine o hotarare crancena de a intampina binele si raul, asa cum o
veni, ce n-o puteam explica, deschizandu-mi fiinta pentru o adiere ce ma
invaluia ca o binecuvantare venita parca din adancul unor spatii nevazute.
Intr-un tarziu, cand am plecat, aveam sa-l gasesc pe taica-meu pe un scaun
langa intrarea scunda, asteptand. Afara se intunecase de-a binelea. Ploua
marunt si rece. Calcam apasat pe pamantul bun si negru in seara aceea tarzie
in care batea o inima in tot si in toate. Batea nestavilit, o auzem si in mine
cum cauta in umbrele viitorului momentul in care isi va manifesta neatarnarea
fata de jegul malefic al unei lumi terfelite de un blestem imaginat de minti
putine, pentru a revarsa apoi in jur roadele date in parg ale omeniei."
Dacian