Dragobete - Valentine’s Day mioritic
De-a lungul vremii oamenii �i-au pres�rat existen�a cu
o mul�ime de s�rb�tori, menite s�-i uneasc�, s�-i apropie suflete�te �i s�-i
�nveseleasc�. Una dintre cele mai importante s�rb�tori este �i s�rb�toarea
iubirii universale, ziua Sf�ntului Valentin - Valentine’s Day, care pe
meleagurile noastre se identific� cu Dragobetele, considerat zeul bunei
dispozi�ii �i �n principal al dragostei, numit �i Cap de Prim�var� sau Cap de
Var�, cunoscut ca fiu al Babei Dochia.
Dragobetele este identificat cu Eros din mitologia greac� �i
bine�n�eles cu Cupidon, zeul dragostei din mitologia roman�. Pe plaiurele
mioritice, Dragobetele mai este numit �i N�valnicul, fecior frumos care ia
min�ile fetelor, metamorfozat de Maica Domnului �n floarea cu acela�i nume.
Dragobetele este s�rb�torit, �n unele zone ale ��rii, �n zilele de 24 �i 28
ale lui f�urar, iar �n alte p�r�i pe 1 �i 25 martie.
Dragobetele, zeul dragostei la rom�nii din nordul �i sudul
Dun�rii, a�a cum am relatat mai sus, este imaginat ca un t�n�r frumos,
puternic �i bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei
fire�ti la oameni, dar �i la animale, exista pe plaiurile noastre cu mult timp
�nainte de venirea slavilor. Drept dovad� sunt ritualurie str�vechi atestate
la tracii din nordul Dun�rii �i la cei din sudul fluviului cu acela�i nume,
rituri cum ar fi cel al �nfr��irii dintre b�ie�i �i al �nsur��irii dintre
fete, obiceiuri care sunt prezente p�n� �n secolul trecut �n ceremonialul
Dragobetelui (�nconjura�i de ceata lor, fl�c�ii respectiv fetele �i crestau
bra�ul st�ng �n form� de cruce, suprapun�ndu-�i apoi t�ieturile, gest ce era
urmat de “gustarea” s�ngelui unul de la cel�lalt, devenind asftel fra�i
respectiv surori de cruce).
Denumirea de Dragobete se
pare c� provine din cuvintele dacice trago care �nseamn� �ap �i pede
- picioare, mai t�rziu trago devenind drago, iar pede
bete, iar dup� cre�tinarea dacilor, s�rb�toarea de Dragobete �i-a pierdut
atribu�iile primitive, devenind un zeu al dragostei curate, simbol al
prim�verii, s�rb�torit la ziua �mperecherii p�s�rilor.
Se spune c� de Dragobete, b�ie�ii �i fetele �i pun straie de
s�rb�toare �i chiuind �i zbenguindu-se, se duc �n p�dure pentru a culege
ghiocei, mic�unele sau alb�strele, iar c�nd ceasurile se apropie de ora
pr�nzului, coboar� �n goan� spre sat, fiecare fl�c�u fug�rindu-�i aleasa, pe
care, dac� o va prinde, �i poate fura o s�rutare �n v�zul lumii, s�rutul fiind
considerat ca o logodn� pe un an de zile. “Dragobetele s�rut� fetele!” a
devenit zical� de necomb�tut, deoarece fetele abia a�teapt� s� fie s�rutate,
cu c�t mai mul�i b�ie�i o s�rut� �n acea zi pe fat�, cu at�t mai mult ea va fi
iubit� �i dorit� �n viitor.
De asemenea, �n aceast� zi de
s�rb�toare nu se �ese, nu se lucreaz� �n fier�rie, se �ntrerup muncile
c�mpului, dar �n schimb se face cur��enie �n cas� pentru ca Dragobetele s� fie
�nt�mpinat cum se cuvine.
T�n�rul Dragobete, cu v�rsta lui multimilenar�, a
fost p�strat �n fabuloasa noastr� mitologie popular�, mai ales �n mediul
rural. Pentru cei mai mul�i dintre rom�ni, din p�cate ziua de Dragobete �i-a
pierdut semnifica�ia, aceast� s�rb�toare a iubirii autohtone fiind subminat�
de cei care vor s�-l substituie, �n necuno�tin�� de cauz�, cu Sf�ntul
Valentin al occidentalilor catolici, care este un str�in at�t al credin�elor
noastre populare, c�t �i mai ales religiei ortodoxe. Cu ce este mai prejos
“Dragobetele n�valnic care s�rut� fetele!” fa�� de Sf�ntul Valentin? De ce s�
nu re�noim aceast� veche tradi�ie?
Mihail Editoiu
Dragobetele saruta fetele
Dragilor, C. Radulescu-Codin si D. Mihalache, in “Sarbatorile
poporului”, va instiinteaza ca: “Dragobete e un flacau iubiet si umbla
prin paduri dupa fetele si femeile cari au lucrat in ziua de Dragobete, 3
Martie. Le prind si le fac de rasul lumii, atunci cand ele se duc dupa lemne,
flori, bureti…”
In aste zile de Faurar, “confiscate” de cativa ani de
importanta comerciala acordata (desantat, as spune!) Sf.-ului Valentin, pripasit
pe la noi de pe taramuri vestice, binecuvantate de soarta (!), uitam de un
flacau autohton, poate la fel de voinic ca si cel de import, dar mult mai putin
mediatizat.
El raspunde la numele de Dragobete si se sarbatoreste
pe 24 Faurar, dupa unii, sau pe 28 Faurar, dupa altii. Exista si Dragobete
Cap de Primavara - la 1 Martisor, ca si un Dragobete Cap de Vara.
Local, mai este numit si Navalnicul, fecior iubaret care ia mintile
fetelor si nevestelor tinere, metamorfozat de Maica Domnului in floarea cu
acelasi nume.
Dar sa-l cunoastem mai indeaproape pe “dragastosul” din
mitologia romaneasca.
Dragobete este zeul dragostei la vlahii de pe ambele maluri
ale Dunarii, zeu pastoral campenesc, codrean, si este imaginat ca un tanar
frumos, puternic si bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al
dragostei firesti, fiind asemuit cu Eros-ul grecilor sau Cupidon-ul
romanilor.
Unii etnologi (mitologi) il inrudesc, intr-o masura, cu
Matcalaul, care, dupa credinta romanilor din Banat, “e o fiinta, parte
omeneasca si parte ingereasca, un june frumos si nemuritor, care umbla in lume
ca si Santoaderii si Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea,
din cauza ca lumea s-a spurcat cu sudalme si faradelegi” (de la S. Fl. Marian
citire).
Sunt multe ipoteze etimologice cu privire la numele sau. Una
din ele, sustine ca ar proveni din slava veche, “dragu biti”, ce inseamna “a fi
drag”, dar zeul exista pe plaiurile mioritice, cu mult inainte de venirea
slavilor. Stravechile ritualuri ale infratirii (intre baieti) si ale insuratirii
(intre fete), prezente in ceremonialul Dragobete-lui pana acum un secol,
sunt argumente impotriva ipotezei de mai sus.
Inconjurati de ceata lor, tinerii isi crestau usor bratul
stang in forma de cruce solara, suprapunandu-si crestaturile, apoi sugeau putin
sange unul de la celalat, devenind frati de cruce sau surori de cruce, dupa caz.
O alta, sustine ca Dragobete ar proveni din cuvintele
dacice “trago” - tap si “pede” - picioare, cu timpul transformandu-se in “drago”
si “bete” (insemnand si fasii, cingatori inguste, tesute si impodobite). Tapul
simbolizeaza puterea de procreare, forta vitala, libidoul, fecunditatea.
De la romanii care isi celebrau la jumatatea lui Februarie,
Lupercaliile, marea lor sarbatoare a dragostei, in jurul pesterii unde
lupoaica ii alaptase pe Romulus si Remus, unde preotii veneau goi, sacrificau
tapi cu ale caror piei se-nfasurau si apoi, urmati de tineretul Romei, loveau cu
“nuielele” facute din tapii jertfiti, femeile intalnite in cale, favorizandu-le
maternitatea, se poate spune ca-si trage si arhaicul Dragobete
trasaturile de tap, dantuind prin paduri si pandind nimfele sau tarancile
ratacite. Zeii primitivi erau sarbatoriti o data cu dezlantuirea de energie a
primaverii, a naturii pure, a bucuriei de a trai.
Dupa crestinarea
daco-romanilor, eroul nostru si-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu
al dragostei caste. El a devenit fiu al Babei Dochia, reprezentand opusul ei,
principiul pozitiv, simbol al primaverii, sarbatorit la “logodna” pasarilor
(ziua imperecherii acestora), cand se strang in stoluri, se aleg perechile
purced la strangerea celor necesare cuiburilor. Pasarile ramase nepereche vor
astepta Dragobete-le anului urmator, ca si oamenii. Flacaii si mandrele,
in straie de sarbatoare, chiuind si zbenguindu-se, culeg din padure ghiocei,
micsunele, albastrele, in general primele flori de sub zapada. La pranz, coborau
in goana spre sat, fiecare flacau fugarindu-si aleasa, pe care daca o prindeau,
o puteau saruta in vazul lumii. Sarutul era considerat ca o logodna pe timp de
un an, pentru a testa trainicia sentimentelor. Parintii aflau mai tarziu de
“alegere” si se aratau de acord sau nu, ca si in zilele sec. XXI. In ziua
aceasta nu se tese, nu se carpeste, nu se lucreaza la camp; in schimb, se face
curatenie generala in casa, pentru ca tot ce va urma sa fie cu spor. Din zapada
netopita in ziua de Dragobete fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de
apa cu care se spalau la anumite sarbatori de peste an. In unele sate se scotea
din pamant radacina de spanz, cu multiple utilizari in medicina populara.
Ca si in cazul altor sarbatori, crestinismul a suprapus in
calendar sfinti si martiri peste zeii si eroii pagani, dupa cum Sf. Valentin
(martir, episcop al Romei decapitat in anul 270) i-a inlocuit pe Cupidon-Amor
si pe mai vechiul zeu campenesc Faunus, sau cum la Roma, statuia lui
Traian (zeificat), din varful Columnei sale, a fost inlocuita cu cea a Sf.
Petru.
La noi, zeul dragostei n-a fost inlocuit, ci mai degraba
uitat, de pe la mijlocul sec. XX.
Credinta zilei de Dragobete, ziua dragostei si a
bunavointei, este ca cel care nesocoteste ziua, lucrand ce nu trebuie, isi uita
limba si canta ca pasarile toata viata!
Asa ca haideti sa nu ciricaim aiurea si sa ne aducem prinosul
“dragului” de Dragobete!
Dan
Pandici