Romanii sunt urmasii romanitatii orientale, adica a tuturor celor care au fost romanizati in partea orientala a Imperiului… Este deci gresit sa se afirme ca romanii ar fi numai urmasii daco-romanilor din regiunea carpato-dunareana² , sublinia P.P. Panaitescu. Daca asa stau lucrurile, ce ne-a determinat sa anuntam ca vom trata cu predilectie manifestarile de civilizatie si cultura din Dacia Traiana?
In primul rand, prin Dacia Traiana intelegem provincia creata de imparatul Traian la nordul Dunarii dupa infrangerea dacilor din 105-106 e.n.
In al doilea rand, vom trata cu predilectie aspecte din Dacia Traiana, dar vom zabovi si asupra celorlalte parti a vechii Dacii (a Daciei lui Burebista).
In al treilea rand, realitatea istorica ne indeamna la asa ceva. Adica? In evul mediu are loc o restrangere a spatiului locuit de romani la regiunea nord-dunareana a Daciei, prin asimilarea vlahilor din sudul Dunarii de catre sarbi si bulgari si impingerea lor spre Macedonia si Epir si, ca urmare, romanismul s-a afirmat cu predilectie pe locul fostei provincii romane sub forma organizarii de stat si manifestarilor de cultura si civilizatie.


Civilizatia

Imperiul s-a impus in nordul Dunarii mai intai prin civilizatia sa. Fiind un fapt comun, o manifestare a vietii de toate zilele, mai vizibila si concreta, civilizatia s-a implementat mai repede in noua provincie. Dacia a devenit ² traiana² si s-a manifestat ca ² romana² in primul rand in planul civilizatiei. ² Rupta din lumea asa-zisa barbara, a popoarelor care se dezvoltau libere, la nord de Dunare, Dacia cucerita de Traian este integrata in comunitatea economica, sociala, politica si culturala a Imperiului Roman. Istoria Daciei ia acum un alt curs, deosebit de cel de pana acum. Romanii introduc in Dacia formele de viata si de organizare administrativa, relatiile sociale, civilizatia si cultura care le sunt sprecifice² . Dacia intra in lumea romana.

a. Organizarea politica si sociala.

Noua provincie romana, Dacia, nu cuprindea intreaga Dacie, ci numai Banatul, Oltenia, o larga fasie de pamant la rasaritul Oltului de la Turnu-Magurele pana la Bran precum si toata Transilvania. Tinuturile celelalte erau lasate ² barbarilor² (geto-dacilor) ca tara clientelara, nu pentru motive militare, ci din motive economice. Era vorba de o regiune acoperita in mare parte cu paduri, cu agricultura putina si de stepe necultivate (cultivate mai putin). Acestea erau socotite ca neexploatabile de catre economia imperiala, sustine istoricul roman P.P. Panaitescu.
Constituirea provinciei Dacia s-a facut printr-o lege (lex provinciae), promulgata de catre imparatul Traian pe cand se gasea inca in Dacia. Dacia a fost organizata ca provincie imperiala, adica in administrarea imparatului si nu a senatului. Imparatul isi exercita prerogativele sale printr-un imputernicit al sau, care poarta titlul oficial de legatus Augusti pro praetore, numit dintre membrii ordinului senatorial. Cand in Dacia stationau mai multe legiuni romane, guvernatorul era de rang consular, ceea ce inseamna ca li se incredinteaza aceasta functie numai dupa ce au fost mai intai consuli la Roma. Guvernatorii Daciei nu au facut parte din randul patricienilor, toti au fost de origine plebeiana.
In administrarea finantelor provinciei, legatul imperial era ajutat, ca si guvernatorii de mai tarziu, de un procurator Augusti. Ei erau numiti de imparat dintre membrii ordinului ecvestru, al cavalerilor, o functie foarte inalta pentru membrii acestui ordin.
In deceniile urmatoare, provincia cunoaste mai multe organizari administrative. Cat timp a stationat in Dacia o singura legiune, guvernatorul provinciei era de rang pretorian, adica numit tot dintre membrii ordinului senatorial, dar indata dupa pretura de la Roma, inainte de a fi consul, Dacia este, in aceasta situatie provincie imperiala pretoriana.
Romanii au acordat o atentie deosebita organizarii militare a teritoriilor dacice cucerite.
Nucleul armatei din provincie il formau legiunile, in jurul carora se grupau celelalte trupe. In provincia Dacia a stationat fara intrerupere, de la cucerire si pana la parasire, singura legiune, XIII Gemina, in garnizoana de la Apulum. Indata dupa cucerire a mai ramas in Dacia legiunea IV Flavia Felix, care, dupa evenimentele din 117-119 a fost transferata in Moesia Superior, la Viminacium. Se pare ca a mai stationat in Dacia, in primii ani dupa cucerire, legiunea I Adiutrix. Dupa reorganizarea provinciei in 119 d. Hr. In Dacia a ramas numai legiunea XIII Gemina cu misiunea de a asigura paza regiunii aurifere. O a doua legiune a fost adusa de la Troesmis (Moesia Inferior) in anii 167-168, odata cu inceperea razboaielor marcomanice, anume legiunea V Macedonica, la Potaissa. Impreuna cu trupele auxiliare care-i fusesera afectate, ea forma armata Daciei Porolissensis. Aceste legiuni au ramas in Dacia pana la sfarsitul stapanirii romane, cind au fost retrase impreuna in sudul Dunarii.
Foarte numeroase sunt trupele auxiliare care au stationat in Dacia. Ele, in marea majoritate, erau originare din provinciile de limba latina ale imperiului (Thracia, Dalmatia, Raetia, Gallia, regiunea celto-germanica de pe Rin, Hispania, Britania etc.).
In Dacia au stationat multe formatiuni neregulate, recrutate din tinuturile marginase si mai putin romanizate ale imperiului, care isi pastrau armamentul si felul lor de lupta, numai comandantii fiind romani. Acestea erau organizate in numeri. Comenzile se dadeau in limba materna a soldatilor.
Trupele de toate categoriile care au stationat in privincia Dacia insumau un efectiv situat in jurul cifrei de 40.000.
Recrutarea autohtonilor in armata romana isi gaseste aplicarea intr-o masura mai redusa in secolul al II-lea, dar in secolul al III -lea, dupa constitutia lui Caracalla (215) si mai tarziu, ea se generalizeaza si in provincia din nordul Dunarii. In armata provinciei patrund acum si numerosi daci, care pana acum erau recrutati numai pentru trupele de graniceri si pentru cele ale altor provincii.
Organizarea militara a Dobrogei incepe imediat dupa anexarea sa. In prima faza a organizarii sale militare, apararea frontierei dunarene in aceasta zona atat de primejduita este asigurata indeosebi de trupe auxiliare. Dupa cucerirea Daciei nord-dunarene, apararea Dunarii sporeste in chip simtitor prin transferarea legiunii V Macedonica de la Oescus, la Troesmis (Iglitia). In Dobrogea sudica isi exercita autoritatea si legiunea XI Claudia, cantonata la Durostorum (Silistra).
La sud de Dunare, in Moesia nord-balcanica, de la doua legiuni, s-a ajuns, in timpul lui Traian, la trei: IV Flavia Felix, la Singidunum (Belgrad, Serbia), VII Claudia, la Viminacium, I Italica, la Novae. La acestea se adauga unitati auxiliare si flota de pe Dunare (Classis Flavia Moesica).
Apararea Daciei era asigurata insa nu numai prin efectivele militare, ci si prin organizarea unui puternic sistem defensiv, constand din variate lucrari de fortificatii ridicate la granitele provinciei, ca si in interiorul ei. Organizarea acestui sistem defensiv a inceput odata cu cucerirea zonei sud-dunarene si a Dobrogei de azi, a continuat dupa victoria din 106, amplificandu-se pe parcurs. El se baza pe numeroase castre, mai mari sau mai mici, castele, burguri, limesuri si turnuri. In centrul sistemului defensiv se aflau castrele legiunilor (de la Apulum, Potaissa, Singidunum, Viminacium, Novae, Durostorum, Troesmis). De aici porneau drumurile principale si secundare spre castrele mai mici insirate de-a lungul granitelor sau in interior. Castrele din provincia Dacia erau astfel dispuse pe teren incat inchideau, in primul rand, vaile care intrau sau ieseau din podisul central al Transilvaniei, barand principalele cai de patrundere in provincie.
Pe timpul imparatului Septimiu Sever (193 - 211) s-a construit Limes Transalutanus. Era un val continuu de pamant, situat la 10-50 km departare de Olt, ce pornea de la Dunare (Flamanda, de azi) si ajungea pana in fata pasului Bran, avand o lungime de 235 km. Valul era inalt de 3 m si lat la baza de 10-12 m. Pe culmea valului se afla o platforma lata de vreo 3 m pe care era ridicat un zid (parapet) de pamant si palisada, gros de circa 1 m si inalt de 1,60 m, care a fost ars intentionat, devenind astfel foarte consistent. In fata, spre est, avea probabil un sant. La 150 - 300 m in spatele valului, din loc in loc, s-au ridicat castre, in cea mai mare parte de pamant, altele din caramida sau piatra (aproximativ 13). Limes Transalutanus a fost parasit in jurul anului 245, pe timpul lui Filip Arabul, ca urmare a invaziei carpilor. In provincia Dacia a fost construit un singur limes clasic roman (din piatra) - Limes Porolisenssis, in fata orasului Porolissum, cu o lungime de 4 km.
Ce s-a intamplat cu proprietatea funciara dupa cucerirea Daciei?
Potrivit dreptului roman, intreg teritoriul cucerit de romani in Dacia a trecut in proprietatea imperiului, alcatuind pamantul public, ager publicus. De la inceput, o buna parte a pamantului a fost impartita veteranilor si altor colonisti adusi din diverse parti ale imperiului, intrand in proprietatea privata a acestora (ager privatus optimo iure). Altor grupuri de cetateni romani si veterani li s-a dat numai dreptul de folosinta a pamanturilor pentru care plateau impozit, iar altora, ca si peregrinilor, li s-au vandut in mod individual pamanturi asupra carora statul pastra dreptul de proprietate.
Legiunile din Dacia, probabil ca si trupele auxiliare, aveau un teritoriu propriu folosit pentru pasunatul vitelor, pentru procurarea lemnelor si pentru alte necesitati.
O parte insemnata a teritoriului provinciei a fost de la inceput trecuta in patrimoniul imparatului, dar nu ca proprietate privata (regiunea aurifera din Muntii Apuseni, minele de fier, pasunile, salinele). Toate acestea erau exploatate prin arendare.
O buna parte din pamantul Daciei a trebuit sa fie lasat in folosinta vechilor lui proprietari, a populatiei autohtone. Aceasta constituia ager stipendiarius, adica pamantul pentru care plateau impozite si prestau diverse munci.
In noua provincie s-au intemeiat in timpul stapanirii romane numeroase asezari dintre care orasele au jucat rolul civilizator si de cultura cel mai important, stalpii, alaturi de armata, pe care se sprijinea stapanirea romana in Dacia.
In provincia Dacia au existat doua categorii de orase: colonia si municipia. Primul oras infiintat a fost Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, inca din timpul lui Traian, avand rangul de colonia. Dintre celelalte municipia create pe parcurs (Drobeta, Apulum, Romula, Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum, Ampelum, Malva), doar Drobeta, Napoca, Apulum, Potaissa au fost ridicate la rangul de colonia. Toate orasele erau o copie la scara redusa a Romei, cele din Dacia nefiind cu nimic mai prejos ca orasele din celelalte provincii romane. Unele orase din Dacia care aveau rangul de colonia au fost investite si cu dreptul italic (ius Italicum), ceea ce insemna punerea lor in aceeasi situatie cu orasele din Italia, atragand, printre alte avantaje, scutirea de impozitul funciar.
Orasele romane aveau conducerea si administratia lor proprie, autonoma, carora le revenea sarcina de a rezolva toate problemele urbei. La conducerea lor si, in genere, la viata publica, participau insa numai cetatenii romani (municipes), ceilalti locuitori fiind privati de orice drept municipal. In schimb, ei plateau impozite si taxe, ca si cetatenii romani.
Organul de conducere a oraselor era un consiliu (ordo decurionum), corespunzator senatului de la Roma, alcatuit din cetatenii cei mai de vaza (decuriones). Consiliul orasului alegea magistratii, sacerdotii si edilii orasului.
O tagma aparte, alcatuita ca al doilea ordin sau a doua stare, o reprezinta in orase augustalii (augustales). Ei se ocupau cu intretinerea cultului Romei si al Imparatului in orasele din provincii. Augustalii se recrutau mai ales din liberti, care, chiar daca erau cetateni romani, nu aveau acces la magistraturile orasenesti. Ei erau organizati intr-o asociatie cu caracter politic si religios (ordo sau collegium Augustalium). Era o mare cinste pentru cel care era numit in acest ordin.
Colegiile profesionale si cele de cult constituiau in orase a treia stare sau ordin, din care faceau parte locuitorii din paturile sociale cele mai de jos, peregrini si chiar sclavi.
Cea mai mare parte a populatiei provinciei Dacia traia insa in sate. Satele organizate dupa modelul roman poarta numele de pagi sau vici.
Pagi in Dacia, ca si in celelalte provincii dunarene, sunt comunele rurale alcatuite pe teritoriul unei colonii. Conducerea lor era incredintata unui decurion al orasului.
In restul Daciei asezarile rurale poarta numele de vici. Acestea erau organizate tot dupa model roman, locuitorii lor fiind cetateni romani, colonisti sau veterani dar si peregrini si autohtoni.
Alte localitatii in care s-au infiintat posturi locale, vamale, de posta, militare de paza si control se numeau stationes.
O categorie aparte de asezari, cele de pe langa castre, se numeau canabe. In ele se aseaza mestesugarii, negustorii, oamenii de afaceri, familiile si rudele soldatilor, veteranii si toti cei care, cetateni sau peregrini, au legaturi sau interese legate de castrul si trupa respectiva. Ele se aflau sub autoritatea directa a comandantului castrului.
O dezvoltare aparte au avut statiunile balneare cu ape termale.
Asezarile autohtonilor erau foarte modeste in raport cu cele ale colonistilor. Din putinele date cunoscute se poate totusi desprinde concluzia ca in aceste asezari tehnica zidurilor de piatra si caramida legate cu mortar nu este folosita, casele construindu-se, ca in epocile anterioare, din lemn si lut, la suprafata, sau ca bordeie.
In partile nord-vestice si nord-estice ale vechii Dacii, populatia autohtona si-a continuat modul traditional de viata, obstea sateasca fiind forma dominanta de organizare sociala, iar la nivel mai inalt - uniuniile de triburi. Influenta civilizatiei romane ² atinge² si aceste zone, cu atat mai mult cu cat raporturile lor clientelare cu imperiul au functionat.
In Dacia sud-dunareana (cele doua Moesii), intrata sub stapanire romana cu un secol mai inainte, viata romana se manifesta din plin. Fostele colonii grecesti de pe malul marii, intrate si ele sub autoritatea Romei, si-au continuat existenta in ordine romana, beneficiind insa de o larga autonomie, elementele civilizatiei grecesti continuand sa se manifeste.
Cat priveste populatia provinciei, cea mai mare parte era constituita din autohtoni. La aceasta se adauga colonistii veniti oficial sau nu. Colonistii au alcatuit elementul viu si foarte activ prin care s-a infaptuit transformarea adanca a infatisarii Daciei. Indiferent insa de originea lor, atat de pestrita, colonistii din Dacia sunt cu totii putatorii culturii materiale si spirituale romane.
Privilegiatii provinciei erau noii veniti, in primul rand cei care erau cetateni romani. Dintre cetatenii romani atestati epigrafic in Dacia, putini sunt cei care fac parte din ordinul senatorial, patura cea mai privilegiate a clasei conducatoare din imperiu. Ei erau doar guvernatorii provinciei, comandantii de legiuni si unii dintre tribunii laticlavi (ofiteri superiori in legiuni). Ei erau numai ² in trecere² prin provincie, cat timp isi exercitau functia. Toti erau de origine plebeiana, nici unul nu este din vreo familie patriciana. Dupa ei urmeaza, in ordinea importantei sociale, membrii ordinului ecvestru. De rang ecvestru erau in Dacia procuratorii provinciali, procuratorii minelor de aur, comandantii trupelor auxiliare, unii provinciali din Dacia, unii arendasi.
Intre cei veniti, numarul libertilor, peregrinilor, plebeilor de rand, cu diverse ocupatii (agricole, mestesugaresti, negustoresti etc.) a fost destul de mare.
Sclavii nu au reprezentat in Dacia o ponedere prea mare; erau prea scumpi pentru a putea fi folositi pe scara larga.

b. Organizarea economica.

Odata cu instaurarea stapanirii romane in Dacia, activitatea economica se dezvolta intr-un ritm si cu o intensitate necunoscute inainte. Colonistii veniti din toate partile imperiului, aducand experienta lor in domeniul vietii economice, imprima acesteia, de la inceput, un ritm deosebit de intens. Ei sunt aceia care confera activitatii economice un caracter roman, nu numai in ceea ce priveste metodele si tehnica de exploatare a bogatiilor si de prelucrare a produselor, ci si in ceea ce priveste organizarea si finantarea ei.
Si in epoca romana, principala ocupatie in Dacia ramane agricultura si pastoritul. Colonistii romani au trecut la exploatarea pamantului dupa regulile romane, constituind ferme. In Dacia, marile latifundii lucrate cu sclavi, sustine P.P. Panaitescu, nu s-a putut extinde, Dacia ² a ramas o tara de colonisti si veterani, colaborand cu bastinasii liberi, ce stateau in legatura cu orasele² . Sistemul stapanirii scalavagiste a pamantului nu avea decat o greutate secundara in ansamblul economic al Daciei, sustine acelasi autor. Pe latifundiile romane se mentineau comunitatile de sateni bastinasi, deditici, care aveau si ei parte din roadele muncii.
In afara de proprietatea funciara privata a celor veniti, populatia autohtona continua, in zonele mai retrase, modul economic traditional in cadrul obstii satesti. Acest lucru nu inseamna insa izolare. Noile unelte, circulatia monetara, comertul activ ii vor introduce cu timpul intr-un nou mod de viata.
Uneltele folosite in agricultura erau de fier si se produceau in atelierele locale, unele erau aduse din provinciile vecine sau chiar din Italia de nord. Plugul roman perfectionat, din fier, seceri, coase, sape, cazmale, greble, mansoane, verigi sunt foarte raspandite.
In Dacia se cultivau cereale, vita de vie, alte plante necesare traiului pretentiosilor romani. Productia agricola a Daciei se desfacea pe piata interna si, conform legii romane, dijmele din grane cuvenite imparatului din tinuturi departate de porturile maritime trebuia consumate pe loc, in provincie, de catre armata si administratia imperiala, interzicandu-se exportul lor. Roma se aproviziona cu grau numai din Egipt, Africa si Sicilia.
Cresterea vitelor era una dintre ocupatiile principale si principala bogatie a tinuturilor dunarene. Vechile pasuni ale regilor daci trec in stapanirea imparatului si sunt arendate unor bogatasi romani care dispuneau de uriase turme de oi si vite mari. Exportul vitelor era una din principalele bogatii ale Daciei Romane.
Mineritul a constituit o dimensiune importanta a vietii economice a provinciei. Bogatia specifica a Daciei erau minele de aur din Muntii Apuseni, care trec din stapanirea regilor daci in cea a imparatului. Traian aduce aici specialisti din Dalmatia, dar se foloseste si de munca bastinasilor. Minele imperiale se arendau pe puturi asa-numitilor legali. Insemnatatea pe care unii istorici o atribuie aurului Daciei este insa exagerata, iar comorile lui Decebal luate de romani nu au putut schimba viata economica a imperiului.
Cea mai simpla metoda folosita era culegerea aurului din nisipurile raurilor. Dar adevarata exploatare a aurului se facea prin extragerea lui din minereu. Pentru extragerea minereului se sapau galerii si puturi. Pentru spargerea stancilor se foloseau tarnacoape si piroane sau tehnica focului. Minereul era sfaramat cu ciocane, apoi cu ajutorul unor mori de piatra. Urma procedeul spalarii, care permitea separarea aurului de piatra. Cu toate acestea, tehnica romana de obtinere a aurului era destul de modesta.
In Dacia s-au extras si alte metale: argintul, cuprul, plumbul, dar indeosebi fierul din regiunea Hunedoarei, metal destinat indeosebi productiei locale.
O deosebita amploare a cunoscut-o exploatarea salinelor si carierelor de piatra
Foarte dezvoltate au fost in Dacia mestesugurile. Productia de marfuri a fost favorizata de varietatea bogatiilor naturale dar si de cerintele unei piete foarte active. Cea mai mare parte a activitatii mestesugaresti se desfasura in orase. Meseriasii in fier, lemnarii, dulgherii, dogarii, zidarii, constructorii, pietrarii, zugravii, producatorii de ceramica sunt foarte raspanditi. Chiar daca in unele privinte nu se atinge rafinamentul de la Roma, activitatea mestesugareasca nu este cu nimic mai prejos ca in celelalte provincii dunarene. Totusi, in provincia Dacia n-a putut creste o ² industrie² pentru export ca aceea a stofelor de lana din Gallia, a papirusului din Egipt, a uneltelor de fier din Pannonia. Colegiile de meseriasi lucrau indeosebi pentru piata interna a provinciei. Toti acesti meseriasi erau oameni liberi si nici in acest domeniu sclavagismul nu a jucat un rol insemnat in economia Daciei.
O activitate productiva intensa a nascut in Dacia un comert pe masura. Dezvoltarea schimburilor comerciale era favorizata de folosirea monedelor si existenta negustorilor de profesie.
Negustorii romani, ca si moneda romana, au patruns in Dacia inainte de cucerirea romana, precedand, ca peste tot, legiunile. Dar dupa cucerire, negustorii romani gasesc in Dacia un bun camp de activitate. Principalele centre comerciale erau orasele importante din Dacia: Sarmizegetusa, Apulum, Ampelum, Drobeta, Potaissa, Napoca si Porolissum. Moneda principala care a circulat in provincie a fost cea romana de bronz emisa la Viminacium. Au mai circulat drahmele de argint din Lycia, din Asia Mica si monedele coloniilor grecesti de la Marea Neagra.
Monedele descoperite pe teritoriul fostei Dacii ne sugereaza faptul ca schimburile comerciale cele mai intense si mai active ale Daciei sunt cele cu provinciile vecine, cu Italia de nord si cu provinciile apusene de pe Dunare si Rin, pana in Gallia.
Dacia importa din Italia amfore cu vin de calitate superioara si ulei de masline, lucerne, vase de bronz, alte obiecte din bronz, stofe fine. Din provinciile romane se aduceau lucerne, obiecte de bronz, vase terra sigillata. Din orient se aduceau stofe fine, sticla, geme si altele.
Principalele articole de export ale Daciei erau vitele, aurul, sarea, lemnul, mierea, ceara, pieile. Foarte activ era comertul provinciei cu lumea libera, barbaricum, din afara imperiului.
Inflorirea oraselor si dezvoltarea economica a Daciei au fost in larga masura favorizate si deservite de construirea si organizarea unei intinse si chibzuite retele de drumuri si alte cai de comunicatie. In provincia Dacia s-au construit toate tipurile de drumuri romane (publice, militare, vicinale, private). Cele mai simple drumuri erau cele de pamant (viae terrenae), la care se realiza o simpla nivelare si delimitare a suprafetei utile. Drumurile cu pat artificial aveau o structura complexa: mai multe straturi de nisip si pietris asigurau drenajul necesar, marginile erau protejate cu piatra taiata; pavarea cu piatra sfaramata sau dale (in localitati importante), bombarea spre centru, existenta santurilor marginale, a trotuarelor in anumite locuri, asigurau o buna functionalitate. In locurile mai dificile (defilee, treceri la cursurile de apa etc.), romanii au executat lucrari complexe (poduri, tuneluri, consolidari, protejarea contra inundatiilor). Pe drumurile principale erau marcate si distantele cu ajutorul asa-ziselor pietre militare (miliaria), care indicau distanta in mile (o mila avea 1.481,50 m) de la Roma. Imparatul Augustus a ridicat in Forul roman un stalp aurit (miliarium aureum), de unde se calculau distantele pe toate drumurile. Dupa plecarea romanilor, asemenea drumuri nu s-au mai construit pana in epoca moderna.
Artera rutiera principala a Daciei pornea din doua localitati de pe Dunare (Lederata si Dierna), cu doua ramuri care se uneau la Tibiscum (Jupa, langa Caransebes). De aici continua pe valea Bistrei, apoi pasul Portilor de Fier ale Transilvaniei, Sarmizegetusa, Raul Mare si cursul Streiului, pe marginea Muresului pana la Brucla (Aiud), apoi Potaissa, Napoca, Porolissum. Al doile drum pornea de la Drobeta, se desfacea in altele doua: unul prin sudul Olteniei, apoi in sus pe valea Oltului, Cedonia (Sibiu), spre Apulum; celalalt, prin pasul Vulcan, ajungea la Sarmizegetusa. Existau alte drumuri secundare, incat nici o localitate si castru mai importante nu au ramas izolate.
Mijloacele de transport au cunoscut o varietate de tipuri: pentru transporturile de persoane (benna), pentru posta (angoria, de exemplu), pentru marfuri, pentru nevoi militare.
Drumurile importante erau pazite. Calatoriile ramaneau insa destul de anevoioase, pline de primejdii si foarte obositoare. Nu avem stiri de existenta unor hanuri in Dacia. Pentru realizarea unei calatorii (comerciale, de placere, de tratament) oamenii se asociau sau se aciuiau pe langa un convoi oficial sau militar.
Caile fluviale, maritime si pe raurile interioare au fost folosite destul de mult pentru transportul de marfuri.
Organizarea fiscala si vamala a provinciei era bine pusa la punct. Administrarea finantelor provinciei era incredintata procuratorului provinciei. Tot la cinci ani se executa recensamantul populatiei, prilej cu care se stabileau impozitele pe fiecare proprietar si suma globala ce revenea orasului sa o verse fiscului imperial.
Impozitele care se plateau in Dacia erau directe (pe proprietatea funciara si pe numarul de persoane; de plata impozitului funciar erau scutiti cetatenii romani din orasele carora imparatii romani le acordasera dreptul italic) si indirecte (5% pe mosteniri, pe eliberarile de sclavi, 1% pe vanzarea de marfuri, 4% pe vanzarile de sclavi, 2,5% pe circulatia marfurilor si a persoanelor). Impozitele directe erau administrate de fiscul provinciei, cele indirecte de fiscul imperial de la Roma. Pentru strangerea impozitelor exista o armata de functionari (tabularii, librarii, casierii etc.).
In organizarea vamala a imperiului, Dacia facea parte din portoriul illiric, cu Dalmatia si Moesia. In interior, statiile de vama se aflau la Dierna, Tibiscum, Sarmizegetusa, Romula. Vama in Dacia era vicessima, a douazecea parte din valoarea marfii (5%), spre deosebire de alte provincii. La inceput sistemul de incasare a vamilor se baza pe arendasi (arendare), inlocuit in a doua jumatate a secolului al II -lea.

c. Viata oraselor

Orasele sunt expresia cea mai autentica si cea mai inalta a sistemului de viata roman.
Orasele aveau cate un teritoriu al lor, care depindea de ele, si in care orasenii isi aveau proprietatile lor funciare. Satele si celelalte asezari din acest teritoriu depindeau economic (fiscal) si administrativ de orasul de resedinta.
Infatisarea oraselor din Dacia, dupa un anumit timp de la organizarea provinciei, nu se deosebea de aceea a oraselor romane din celelalte provincii. Cele mai impunatoare cladiri in fiecare oras erau cele publice: curia, adica sediul consiliului municipal, cladirile municipale, ale administratiei provinciale, tabulariile (birourile administrative), templele si constructiile destinate folosirii publice (terme, palestre, magaziile municipale, horrea), cladirile Augustalilor, ale colegiilor profesionale.
Nelipsit din fiecare oras este forul (forum). In el se ridica de obicei templul zeilor protectori ai orasului. In jurul lui se ridica cele mai importante cladiri publice. Forul era centrul vietii publice a orasului. In el se tineau adunarile populare, de aici porneau procesiunile publice, aici se faceau judecatile si se incheiau tranzactiile comerciale. In for se ridicau statui imparatilor, guvernatorilor sau procuratorilor provinciei, patronilor orasului, magistratilor sau cetatenilor mai de vaza din oras.
In afara de cladirile publice, orasul cuprindea casele de locuit ale particularilor. Ele erau construite din piatra, caramida si mortar. Vile somptuoase se intalnesc in orase sau la tara.
Sistemul de incalzire cu aer cald pe dedesubt, numit hypocaustum, a fost foarte raspandit in Dacia.
Iluminatul se facea cu ajutorul lucernelor de lut ars, de bronz sau chiar de fier, in care se folosea drept combustibil uleiul.
Populatia oraselor era numeroasa. Sarmizegetusa se presupune ca avea 15.000-20.000 de locuitori, in timp ce populatia orasului Apulum se pare ca a atins 30.000-40.000.
Viata satelor din epoca romana ramane aproape necunoscuta. Ea s-a desfasurat in cadre traditionale, progresul in mediul rural al epocii romane este foarte lent.

d. Viata de familie

Familia a fost secole de-a randul temelia societatii romane. Organizata pe principii patriarhale, familia se axa in jurul unei puteri, a sefului de familie (pater familias), a carui autoritate unica se exercita asupra sotiei (manus), asupra copiilor, asupra sclavilor (dominica potestas) si asupra bunurilor (dominium). Capul familiei era singurul judecator al celor de sub autoritatea sa si unicul preot al cultului familial stramosesc. Femeia va dobandi, cu timpul, o pozitie importanta in cadrul familiei, bucurandu-se de respect. Ea constituia elementul principal in asigurarea unitatii familiei romane, in educarea copiilor.
In familiile romane, barbatul avea numele format din trei elemente: prenumele sau numele personal (praenomen), care indica, fie locul pe care il ocupa, prin nastere, printre ceilalti frati (Primus, Quintus), fie timpul cand a avut loc nasterea (Lucius - in zorii zilei, Marcus - in luna martie), fie situatia celui nascut in fata legii (Spurius - bastard); numele sau numele de familie sau gentilic (nomen sau nomen gentile), de ordinul miilor, se transmiteau prin mostenire (Fabius, din ginta Fabia); supranumele sau porecla (cognomen) indica anumite trasaturi fizice (Naso, Longus etc.), locul de nastere (Sabinus), ocupatii (Lentulus, de la lens - linte, Cicero, de la ciar - naut) etc. In perioada la care ne referim apar schimbari importante, indeosebi inmultirea numarului numelor.
Spre deosebire de barbati, femeile aveau numai doua nume: ficele - numele gentilic si supranumele tatalui (Aemelia Lepida = fiica lui I. Aemilius Lepidus) sau numele gentilice ale tatalui sau mamei (Valeria Attia = fiica lui S. Attius Atticus si a Valeriei Sextina); sotiile adaugau, la inceput, la prenumele lor numele gentilic al sotului, mai tarziu, isi vor pastra si dupa casatorie numele gentilic al tatalui.
Casatoria era precedata de logodna (sponsalia), un angajament solemn stabilit de comun acord intre familiile celor doi tineri. Baietii erau considerati, in principiu, apti pentru casatorie la 14 ani, iar fetele la 12 ani. In practica, baiatul nu se casatorea inainte de imbracarea togii virile (la 16-17 ani), dupa cum si fetele se maritau mult mai tarziu. Ceremonia casatoriei cuprindea un ansamblu de elemente riguros respectate (alegerea zilei, impodobirea casei, toaleta miresei, sacrificiul augural, semnarea contractului de casatorie, masa comuna, deplasarea la casa mirelui). Dupa casatorie, femeia lua rangul social al sotului.
Copiii deveneau membrii ai familiei prin recunoasterea lor de catre pater familias. Actul recunoasterii consta din ridicarea noului nascut in brate de catre tata. In ziua a opta, daca era fata, intr-a noua, daca era baiat, avea loc ceremonia acordarii numelui. Copiilor li se adauga de gat un medalion pentru a-i feri de blesteme, vraji, deochi etc.
Pe timpul imparatului Marc Aureliu (mijlocul secolului al II -lea e.n.) au fost introduse primele registre oficiale de nasteri. Tatal era obligat ca in timp de 30 de zile de la nastere sa anunte numele si data nasterii copilului.
De la varsta de sapte ani baietii intrau sub influenta tatalui, fiind deprinsi cu treburile barbatesti; fetele ramaneau in continuare, in jurul mamei, care le deprindea cu lucrarile din gospodarie. Educatia in familie si in cadrul scolii (pentru cei care aveau aceasta posibilitate) dura pana la 16-17 ani, varsta la care baietii intrau in serviciul militar sau in viata politica, iar fetele se casatoreau.
Familia romana avea in viata sa intima anumite zile de sarbatoare legate de evenimente ce tineau de membrii ei, precum si sarbatori periodice publice consacrate cultului mortilor.
Unele aspecte ale vietii familiei romane au fost preluate de autohtoni, altele au fost impuse de noua administratie. Casatoriile noilor veniti cu femei din Dacia au accelerat procesul de ² implementare² in Dacia a ² modelului² familiei romane.

e. Aspecte ale vietii cotidiene.

Imbracamintea purtata in Dacia nu se deosebea de cea obisnuita in lumea romana. Barbatii purtau pe dedesubt o tunica, un fel de camasa de in sau de lana cu maneci scurte, care abia ajungea pana la genunchi, fiind mai scurta la militari. Peste tunica, cetatenii romani purtau toga, inlocuita treptat, in secolul al II-lea, cu o manta. Incaltamintea era din piele, cu capute mai inalte si legata cu cureluse. Femeile purtau si ele o tunica, mai lunga si mai stransa cu o curelusa (brau). Peste tunica, femeile imbracau stola, iar peste ea o manta de forma patrata (paila), care ajungea numai pana la genunchi. Aceste elemente de imbracaminte sunt adaptate conditiilor locale. Barbatii, dar mai ales femeile, umblau cu capul descoperit.
Toaleta barbatilor era mai redusa. Moda o dadea curtea imparatului. Imparatul Hadrian a reintrodus moda de a purta barba. Tunsoarea a imbracat forme foarte variate. Ondularea si vopsirea parului carunt erau frecvente.
Mai complicata era toaleta femeilor. Imparateasa dadea tonul. Femeile mai instarite aveau o sclava care se ocupa de aspectul exterior al capului lor. Femeile romane manifestau predilectie pentru tot felul de podoabe, pentru pomezi si farduri.
Viata de societate era foarte bogata in orase. Aici se organizau serbari cu caracter religios, banchete fastuoase, spectacole publice in amfiteatre (in Dacia nu sunt cunoscute teatre). Vanatoarea si calatoriile constituiau o atractie pentru locuitorii provinciei.
Hrana romanilor era foarte diversificata. Romanii mancau de mai multe ori pe zi. Masa de dimineata (ientaculum sau iantaculum) avea loc dupa rasaritul soarelui. Era o simpla gustare, constand, de obicei, din paine cu sare, masline, branza etc.; mai rar se bea lapte sau chiar vin. Dupa trei-patru ore se lua, mai ales de cei de la munca campului, o a doua masa (prandium), rece, din cele ramase din ziua precedenta. Masa cea mai copioasa pentru toti era masa de seara (cena). Cei care lucrau la camp, mai mancau ceva intre prandium si cena, o gustare numita merenda.
Alimentele de baza la romani erau, in ordinea importantei lor: painea, laptele, cascavalul, branza, mierea, fructele, legumele (ceapa, usturoiul, varza, nalba, napi, castraveti etc.), carnea (de bovina, de oaie, de capra, de porc, de pasare, din vanat), pestele etc.
Romanii erau experti in prepararea mancarurilor. Manifestau predilectie pentru sosuri, ingredientele dulci si aromele, mirodenii, consumau vinul si miedul cu multa placere.
Ingrijirii sanatatii i se acorda o atentie deosebita. Desi nu avem prea multe stiri, presupunem ca viata medicala in Dacia era destul de dezvoltata. Fiecare legiune militara avea un fel de spital militar.
Romanii au cunoscut si folosit izvoarele termale din Dacia, iar in orase au construit bai publice somptuoase.
Izvorata din conceptia religioasa despre lumea viitoare si credintele privitoare la cultul mortilor, grija pentru pregatirea din vreme a unui mormant corespunzator, a organizarii funerarilor si a ingrijirii mormintelor era frecventa la romani. Cimitirele erau in afara oraselor, de-a lungul drumurilor care intrau sau ieseau. In Dacia predominant este, de la inceput, ritul inhumatiei, in morminte de caramida sau de tigla, in sarcofage de piatra sau de metal. Nu lipsesc nici mormintele de incineratie, indeosebi in secolul al II -lea.
Stiri despre existenta unor scoli in provincia Dacia nu avem. Cei avuti preferau sa-si instruiasca copiii in casa, cu dascali proprii, decat sa-i dea la scolile publice, daca existau.

CULTURA

In ansamblul vietii spirituale din provincia Dacia, predominante sunt elementele si formele de cultura romana, asa cum ele sunt cunoscute in partea occidentala si latina a Imperiului Roman² . Ca si in multe aspecte ale civilizatiei, ² misiunea de cultura a Romei in Dacia nu a fost impusa cu sila, ea e rezultatul prestigiului formelor superioare de cultura² . Acest fenomen nu a inceput odata cu cucerirea romana, ci cu mult inainte si nu va inceta la nordul Dunarii dupa retragerea aureliana.
Limba latina s-a impus de la inceput ca limba oficiala. Insusirea ei treptata de catre autohtoni se poate spune ca s-a facut in mod firesc, fara bruscari, odata cu adoptarea elementelor civilizatiei romane superioare, cu participarea in viata generala a provinciei. Raspandirea noii limbi era favorizata si de prestigiul de care se bucura ca limba de cultura si de mare circulatie, cu care putea rivaliza doar limba greaca.
Larga raspandire, ca niciodata inainte, cunoaste scrierea latina. Folosirea, atat a limbii cat si a scrierii latine, a fost mai frecventa in orase si in castre. In regiunile mai indepartate de centrele urbane, mai ales din estul si de la granitele Daciei, limba si scrierea latina patrund mai lent.
Scrisul nu era chiar la indemana oricui. Cu aceasta indeletnicire se ocupau oameni specializati (scribi, librari, notari).
Materialele pe care se scria in mod curent erau tablitele cerate. Primele tablite cerate ramase de la romani au fost descoperite in minele de aur de la Rosia Montana, intre 1786-1855, 25 de exemplare. Pe tablite se scria cu un stilus sau graphium (un betisor de metal, os sau fildes). In afara de tablite cerate, romanii mai foloseau pe scara larga papirusul. Din mai multe foi de papirus de aceeasi latime se forma o banda. De obicei se lipeau pana la 20 de pagini, apoi infasurate in forma de sul, in jurul unei baghete subtiri de lemn (umbilicus), formau un sul (volumen). Romanii mai foloseau pentru scris pergamentul (membrana). Numele lui este pus in legatura cu orasul Pergam din Asia Mica, unde s-a obtinut mai intai din piei de oi. Mai multe file de pergament erau cusute impreuna si paginate, formand un codex. Pe papirus si pergament se scria cu cerneala (neagra sau rosie), folosindu-se un fir subtire de trestie sau pana de pasare, ascutit la varf si despicat.
Conditiile noi din Dacia au determinat o dezvoltare in forme noi a artei. Arta provinciala din Dacia nu este una de factura superioara si de mare valoare, ci una modesta, creata mai degraba de simpli mesteri decat de adevarati artisti.
Cea mai dezvoltata ramura a artei in provincia Dacia este arhitectura, civila, religioasa si militara. Orasele romane s-au construit dupa reguli arhitectonice precise, de factura romana, respectandu-le cu strictete. Palatul Augustalilor de la Ulpia Traiana, ca si amfiteatrul acesteia, castrele romane, ca cel de la Apulum, podul de la Drobeta de peste Dunare sunt mari creatii.
Strans legata de creatiile arhitecturale se afla sculptura. Realizata in piatra sau in bronz, de caracter profan sau religios, realizata sub forma de statui sau reliefuri, sculptura reprezinta unul dintre aspectele cele mai interesante ale artei provinciale romane, mai putin originala si mai modesta ca cea executata in afara Daciei, e adevarat.
Pictura nu s-a pastrat aproape deloc. Mai bine cunoscute sunt mozaicurile. Cele mai remarcabile prin valoarea lor artistica sunt doua mozaicuri descoperite in 1825 la Ulpia Traiana, infatisand doua scene cu subiecte din ciclul razboiului troian.
Unul din aspectele cele mai interesante ale vietii spirituale din Dacia romana il constituie manifestarile religioase. Ceea ce se impune in primul rand atentiei este varietatea cultelor religioase, mai mare poate decat in oricare alta provincie a imperiului. Cultele autohtone sunt aproape cu totul inexistente in epoca romana. Compozitia etnica foarte diversa a populatiei provinciei si toleranta religioasa manifestata de Roma in secolul al II -lea au permis aceasta varietate de divinitati, credinte, traditii si practici religioase.
Locul de frunte intre divinitatile venerate in Dacia il ocupa fireste cele ale panteonului roman (Juppiter, zeitate suprema, Iuno, Minerva, Mars, Silvanus, Diana, Fortuna, Nemesis). Dintre divinitatile de origine greaca ale panteonului roman s-au bucurat de o raspandire mai mare Aesculap si Hygia (zeii sanatatii), Apollo, Mercur, Hercules. Vechile divinitati romane (Neptun, Vulcanus, Vesta, Lares), cele de origine greaca (Venus) au avut o raspandire mai mica.
Cultele orientale neromane raspandite in Dacia ocupau un loc important, lor fiindu-le inchinata mai mult de o cincime din numarul total de inscriptii sacre.
Organizarea diferitelor culte din Dacia nu se doesebeste de cea din restul imperiului. In principalele orase din Dacia cultul divinitatilor traditionale romane este organizat ca un cult public de preoti care poarta numirile traditionale si sunt alesi numai din randurile decurionilor. Capetenia cultului public era pontifex, demnitate de mare prestigiu. De mare prestigiu se bucura flamenul, preot al unei singure divinitati, incredintat mai ales cu cultul care trebuie adus Romei si Imparatului. Celelalte culte romane sau neromane erau deservite de preoti care purtau numele sacerdos. Cei care se ocupau expres cu cultul imparatului constituiau ordo Augustalium.
Romanii erau amatori de tot felul de jocuri (de copii sau noroc), de dans, muzica, de spectacole. Nu avem multe stiri despre aceste manifestari in provincia Dacia.
Din punct de vedere stiintific provincia se alimenta de la Roma. Provincia Dacia nu a fost un centru al creatiei literare si stiintifice.

de Octavian Tatar

"