"[...] Ei pescuiesc astfel: un istrian, pescar de meserie, m�nă l�ngă malul Istrului o pereche de boi, dar nu pentru că are cumva de arat, căci - precum se zice - nu are nici �n clin nici �n m�necă boul cu delfinul. Astfel cum ar putea să lege prietenie m�inile pescarilor şi plugul? Dacă omului �i stă la �ndem�nă o pereche de cai, foloseşte caii.


El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socoteşte că e bine să se aşeze şi crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului (animalelor) capătul unei funii trainice şi foarte potrivită pentru tras, pun�nd nutreţ; din belşug boilor sau cailor. Iar aceştia măn�ncă pe săturate. �n partea cealaltă, leagă de funie o undiţă puternică şi grozav de ascuţită. �nfige �n ea un plăm�n de taur şi o aruncă somnului din Istru, momindu-l cu o m�ncare foarte plăcută. De sfoara care leagă undiţa at�rnă at�ta plumb, c�t să ajungă să fie o greutate pentru tras �n jos. C�nd simte carnea de taur peştele porneşte �ndată s-o prindă. Apoi �nt�lneşte din abundenţă şi fără nici o piedică ceea ce doreşte: deschide gura mare, ca să apuce hrana la care nu se aştepta şi care l-a momit şi trage la el nenorocita hrană. Lacomul se �ntoarce mulţumit şi fără să simtă, e străpuns de undiţa pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleşit, smuceşte �n jos şi scutură funia c�t poate de tare. Pescarul bagă de seamă acest lucru şi se bucură nespus. Apoi sare din locul unde aştepta şi lasă �ndeletnicirea pescăriei pentru a deveni plugar - precum face un actor de tragedie care �şi schimba masca. El m�nă boii sau caii, iar �ntre animale şi puternicul cetaceu se �ncinge o luptă. Animalul din Istru trage �n jos cu toata puterea ce o are, iar perechea de animale trage funia �n partea opusă. Dar �mpotriva aceluia sunt mai mulţi, nu unul. Peştele e biruit de opintelile celor două animale şi răpus, este tras pe ţărm [...]""