Formele de organizare, care sunt de regulă greu de surprins arheologic fidel, se desprind lesne, dacă se recurge la informații și date referitoare la modul cum a fost concepută și realizată apărarea perimetrului locuit de comunitățile umane încă de la început.
ORGANIZAREA MILITARĂ A COMUNITAȚILOR MICI
Factorul militar în zona carpato-danubiană a apărut ca o componentă a modului în care omul își alegea vatra de locuire în așa fel încât aceasta să îi asigure atât condiții de existență cât și de apărare a comunității respective. În acest scop au fost locuite cu preponderență acele zone în care însăși natura lor oferea oamenilor avantaje, eventual aceasta amplificând potențialul defensiv, cel mai adesea prin șanțuri.


În această perioadă de început a civilizației locale nu existau instituții obștești, oamenii munceau și trăiau în comun, bucurându-se de aceleași drepturi și îndatoriri, fără o categorie specială care să îndeplinească și o sarcină militară, uneltele servindu-le adesea și de arme. Ca oameni ai pământului, autohtonii au trecut de timpuriu la construcția de așezări de diferite tipuri, de la simple sate și mici asezări rurale situate lângă ape, în văi, până la unele centre mai dense situate pe înălțimi greu accesibile.
ORGANIZAREA MILITARĂ DE TIP TRIBAL
Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de țărani care aveau ca preocupare principală agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural, dar politic erau împărțiți în numeroase clanuri autonome, fapt care și-a pus amprenta și pe organizarea militară.
Primele organizări militare au fost înfăptuite în perioada în care triburile daco-gete se constituiau pe baza înrudirii. Fiecare trib alcătuia un organism ostășesc, formând un gen de unitate independentă cu un efectiv variabil în funcție de numărul populației din care se compunea, cu deosebire din numărul celor în stare să poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate(trib) era compusă din cetele familiilor și satelor aparținătoare, fiind comandate de capii acestora și veghea , de regulă, la apărarea perimetrului teritorial care îi aparținea.
Conducerea militară era asigurată de un șef, care era în același timp și unul din cei mai buni luptători, el bucurându-se de o autoritate aparte. Atunci când forțele mai multor triburi se uneau ocazional, șef devenea cel mai apreciat de masa populației, întotdeauna cel care întrunea calități organizatorice de excepție și însușiri militare deosebite.
Organizarea militară de tip tribal și îndeosebi amenajările genistice făcute au avut o însemnătate deosebită pentru întreaga existența și lupta a poporului geto-dac. Tipologic și tehnic, fortificațiile care serveau în acțiunile de apărare pe căile de acces spre incinta așezărilor, s-au constituit într-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat și perfecționat astfel încât pe timpul lui Burebista întregul areal dac era împânzit de multe secole, de așezări întărite.
ORGANIZAREA MILITARĂ PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI
Organizarea militară și-a lărgit considerabil cadrele odată cu trecerea la o noua etapă de dezvoltare politico-economică și administrativă odată cu unificarea triburilor. Strângerea legaturilor economice și militare între triburi a dus la formarea unei conștiințe etnice și lingvistice largi creând premisele formării statului dac. Interesele comune și necesitatea apărării organizate la nivel mai mare apropie comunitățile între ele, creează condițiile colaborării, pregătind astfel uniunile mai mari conduse de un șef ales care avea atribuțiuni politice, sociale, juridice, economice și mai ales militare.
Tipologic, uniunile de triburi au fost constituite pe baza înrudirii de sânge. Ele erau conduse unitar de un șef ales și cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exactă a perimetrului de conviețuire, luându-se în considerare și posibilitățile de apărare, hotarele fiind alese de regulă pe cele mai importante obstacole naturale.
Funcțiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor așezări și crearea unui comandament central din care face parte șeful militar (basileus, rex) al comunității care dispune de structuri militare proprii și de garnizoane de cetăți. Acești basilei erau din rândul nobililor și cu cât aduceau și puteau susține mai mulți ostași cu atât erau mai respectați. Devenea clară intenția de a transmite urmașilor direcți aceste prerogative punându-se astfel bazele unor dinastii locale.
Ca urmare directă a acestui fapt se formează o aristocrație militară din rândul căreia se constituie un corp de comandă. Fiecare trib își avea șeful sau militar care dispunea de efective proprii care acționau ca o unitate ce, în timpul luptelor, de regulă, nu se fracționa. El dispunea de un corp de comandă din rândul cărora se stabileau șefii de cete, ai cetăților și lucrărilor de fortificații. În caz de necesitate, forțele triburilor erau întrunite sub conducerea unui șef suprem iar șefii triburilor alcătuiau un stat-major ad-hoc. Acești șefi de rangul doi veneau la puterea militară centrală cu cetele triburilor din care proveneau, ale căror efective erau variabile în raport cu forța economica și demografică a fiecarei zone.
Instrucția și pregătirea pentru luptă se desfășurau la triburile respective dar unele exerciții aveau loc pe scară mai mare și adesea direct în locurile în care comunitatea avea de apărat ceva. În timpul acestor exerciții se punea accent pe învațarea modului de folosire a lucrărilor de apărare, pe utilizarea mijloacelor de luptă de la catapulte și baliste până la arc și lance. La aceste exerciții luau parte toată populația capabilă a purta arme,ținându-se seama ca lupta se desfașura de regulă din spatele fortificațiilor prin aruncarea de săgeti, lanci, pietre și sulițe iar în cazul că inamicul reușea să pătrundă în incinta era imperios necesar ca toți să fie în măsură să dea lupta corp la corp.
Datorită deplasării centrului de greutate al nevoilor de apărare de la numeroasele triburi la o scară mult mai generală, are loc creșterea amplorii și caracterului manevrier al acțiunilor militare, astfel condiția armatei capată noi dimensiuni atât organizatorice cât și ca mod de luptă. Vor apărea în această fază oștiri cu efective de zeci de mii de oameni chemați să acționeze împreună într-un dispozitiv articulat și pe baza unei concepții unitare proprie unui șef suprem. În această fază misiunea luptătorului și responsabilitățile lui se generalizează, el participând adesea la campanii militare care se desfășoară la mari distanțe de perimetrul obștii satești din care face parte.