Datina reprezentativa in calendarul pastoral, Focul viu este un ritual arhaic practicat pana nu de mult in majoritatea satelor romanesti din Bucovina, Maramures, Apuseni, Tara Zarandului, Campia Transilvaniei (Valea Muresului, Turda), dar si in cateva localitati din judetele Buzau si Ilfov. La inceputul primaverii, de regula in ajunul zilei de Sf. Gheorghe (patronul tuturor animalelor), Focul viu trebuia aprins de feciori fie prin gospodariile din sat, fie sus la stanile de pe hotar, acolo unde urmau sa pasuneze animalele toata vara.



Procedeele de aprindere a Focului viu sunt diferite de la o zona etnografica la alta. Indiferent de localitate, datina impune insa folosirea exclusiva a lemnului si a unei bucatele de iasca; fara cremene si fara chibrituri. Prin frecarea a doua lemne uscate, din esente tari, sau prin rasucirea tot mai accelerata a unei nuiele, cu ajutorul unui vartej, intr-un lacas special facut in tocul usii, se obtin primele scantei ale Focului viu. Cand fumul incepe sa se ridice, oamenii sa-l dirijeze spre grajdul vitelor deoarece exista credinta ca fumul Focului viu are capacitatea de a "curata vitele" si de a le proteja de actiunea nefasta a strigoilor care incearca sa le fure "mana"; sa le distruga lactatia si calitatea laptelui.

Dupa "curatirea" simbolica a turmelor, tinerii si copiii care au asistat la ceremonialul purificarii prin fum/Foc viu a vitelor, incep si ei a sari peste foc, in aceeasi credinta ca acesta ii va proteja de "rele si necazuri", facandu-i "usori si sprinteni", peste an.
Curatirea/purificarea" oamenilor si a turmelor echivaleaza in spiritualitatea traditionala romaneasca cu "biruinta luminii (Soarelui, al carui substitut simbolic este focul) si a caldurii de primavara asupra intunericului si a frigului de iarna". In aceasta credinta isi afla radacinile si prescriptia ca "Focul viu nu trebuie sa se stinga niciodata". Odata aprins, el este intretinut si pastrat cu mare grija intrucat la casa sau stana unde arde Focul viu "este mare noroc si nimic rau nu se poate apropia de dansa".

Imperativ de ordin cutumiar, aceasta convingere exprima, dincolo de gandirea magica, un aspect practic, izvorat dintr-o realitate concreta: izolarea stanilor si chiar a locuintelor din zonele pastorale romanesti, aflate la altitudini cuprinse intre 800-1100 metri. In conditiile economiei traditionale, stingerea focului reprezenta o adevarata problema, iar recuperarea sa era foarte dificila. Din aceste movite, pedepsele pentru cei ce se faceau vinovati de stingerea/pierderea Focului viu erau foarte aspre, obligandu-i nu numai la reaprinderea lui ci chiar si la plata unor despagubiri materiale: trebuiau sa dea cate o "oaie grasa".

Cand Focul viu se aprindea in vatra satului, la un loc dinainte ales (Bucovina) tinerii trebuiau sa aduca lemnele in secret, "fara a sti unii de altii". Cand se adunau seara, fiecare se mira, de unde a aparut acea gramada de lemne, ca si cum ei nu ar fi contribuit la realizarea ei. Aprins prin metodele rituale acest Foc viu era intretinut pana noaptea tarziu, tinerii jucand imprejurul sau si indemnandu-se a-l sari prin strigaturi: "Sai Gheorghita, sai Gheorghita,/ Din ocol pan’ la portita/ Si-mi apuca o oita,/ De-i pute si o miorita./ Una mie, / Una tie,/ Sa ne fie,/ Pentru-a noastra veselie."

Inainte de a parasi aceasta petrecere, fiecare participant lua cate un taciune din Focul viu pentru a-l duce la casa lui. La stani, din cenusa unii pacurari stiau sa prepare, impreuna cu diverse plante, lapte si grasime, "leacuri" eficiente pentru tratarea unor boli ale animalelor si ale oamenilor, dezvaluind astfel si latura curativa a Focului viu.

"