Dacii - Dacia - Burebista - Zamolxis - Kogaion - Decebal - Pagini din trecutul diplomatiei românesti

Relatiile geto-dacilor cu lumea greacã si romanã,
de Virgil Candea
Dinu C. Giurgescu
Mircea Malita

Anul 48 ien : Mesteri pietrari din Dionysopolis, cunoscuta colonie greceasca asezata la capatul sudic al tarmului dobrogean, primesc porunca sa scrie pe o placa de marmura un decret in cinstea lui Acornion, cetatean de seama al orasului. Ce hotarasera adunarea poporului si pe reprezentantii ei sa-i acorde o asemanea pretuire? De mai multi ani, vremurile erau tulburi; armatele romana, cu staruinta si duritate, se asezau in tinuturile de la miazazi de Dunare, faramand impotrivirile.

Veniturile coloniilor elene din Dobroge scazusera mult, tot mai putini cetateni se hotarau sa ia asupra lor cheltuielile unei magistraturi in care ar fi fost alesi; pana si zeul eponim al orasului, Dionysos - care, alaturi de celelalte divinitati, vegheaza oamenii liberi ai comunitatii sa-si stapaneasca nestingheriti bunurile si sa-si adune veniturile din munca sclavilor - , ramasese fara preotul slujitor ce i se cuvenea, data fiind grija sa pentru cei muritori! Intr-o atare imprejurare, spre multumirea tuturor, Acornion si-a implinit, cu fast si generozitate, raspunderile fata de zeul protector al destinelor dionisopolitanilor.

"Iar pe vremea iernarii lui Gaius Antonius la noi - scriau mesterii pe marmura - , luand iarna asupra sa preotia zeului eponim Dionysos, a implinit dupa cuvinta si cu marinimie procesiunilesi sacrificiile pentru zeu… " .

Dar nu aceasta era temeiul principal pentru care se aduceau multumiri lui Acornion. Tot el, cu ani in urma, trecuse in tinuturile din stanga Dunarii, ca purtator al unei solii la un carmuitor al getilor si castigase bunavointa acestuia; acum, din nou si tot cu cheltuiala sa, mersese dincolo de fluviu, in tara getilor, pana la Argedava, in ambasada la puternicul lor rege Burebista.

"Si in timpul din urma, precizeaza decretul, regele Burebista ajungand cel dantai si cel mai mare dintre regii cati au stapanit in Tracia si stapanitor al tuturor tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare, Acornion a fost si pe langa acesta in cea dintai si cea mai mare apropiere si a obtinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirand si colaborand la cele mai eficace masuri si, nu mai putin, castigand bunavointa regelui pentru mantuirea cetatii sale si, de asemenea, si in toate celelalte ocazii, oferindu-se fara rezerva pentru implinirea soliilor orasului si luandu-si asupra sa fara intarziere infruntarea primejdiilor numai spre a izbuti in toate chipurile la castigarea unui folos pentru patria sa".

Cu lumea geto-daca, orasele elene de pe tarmul Pontului Ospitalier aveau legaturi vechi, incepute cu multe generatii in urma, de cand primii colonisti din Milet si din Heracleea hotarasera sa se aseze statornic la Histria, apoi Callatis si la Tomis, vanzand capeteniilor si fruntasilor geti, stapanitorii in stanga si in dreapta Istrului (Dunarii), ceramica, vinuri alese, untdelemn, podoabe sau tesaturi in schimbul granelor, sarii, lemnului, si fireste, al sclavilor.

Bunele rezultate si "bunavointa" castigate de Acornion pentru patria sa marcau o intreaga evolutie a raportului intre lumea elena si cea geto-daca. Desigur, aceste raporturi nu au fost intotdeanuna linistite; ele au ajuns, in cele din urma, la un echilibru, la o intelegere, in care fiecare parte primea sidadea celeilalte produse ale muncii, in care si unii si ceilalti si in primul rand stapanitorii de averi, gaseau folos. Erau fapte si intamplari ce dainuiau in traditia oraselor pontice,la Histria, Tomis sau la Callatis, ca si la vecinul lor, la Dionysopolis, unde, acum se cinsteau ambasadele lui Acornion.

Asa, marele Alexandru, inaintea de o porni la asaltul Orientului, isi aduse ostenii pana la Istru (335 ien), unde urmarea sa supuna semintimea traca a tribalilor condusa de "regele" Syrmos; urmariti fiind de ostile macedonene, acestia se refugiasera si se intarisera pe o insula a Dunarii, unde primeau provizii de la getii de pe malul stang. Alexandru hotarase atunci un atac in zona identificata astazi in partile Zimnicei, folosind pentru trecerea fluviului numeroase monoxyle ale getilor. Povesteste istoricul Arrian:

"Trecerea s-a intamplat noaptea, in fata unui camp acoperit cu grane dese, putand, in acest chip, sa ascunda mai usor iesirea la mal. Iar cand se crapa de ziua, Alexandru porni prin grane, poruncind pedestrasilor sa calce cu sulitele piezise graul si, astfel, sa inainteze spre locurile necultivate. Calarimea se tinea in urma pedestrimii atat timp cat acesta inainta prin lanuri, dar, o data ce iesira pedestrasii din ogoarele lucrate, Alexandru in persoana conduse calarimea la aripa dreapta, iar lui Nicanor ii ordona sa inainteze cu pedestrimea in formatie de careu…"

Asa au patruns macedonenii in tinuturile nord-dunarene, prin locuri unde holdele de grau atat de dese, incat pedestrimea culca spicele cu lancile inclinate, deschizand drum falangei mai greu inarmate. Dar demonstratia de forta a lui Alexandru ramase fara urmare, caci getii se retrasesara din fata atacatorilor, care, la randu-le, dupa ce obtinura, in cele din urma, restabilirea pacii cu tribalii si cu celelalte triburi, se inapoiara de la Dunare spre Macedonia.

Mai tarziu (pe la anul 300 ien), puterea macedoneana se ciocni cu aceea a getilor stransi sub o singura carmuire, a lui Dromichaites. Lysimah, regele Traciei, urmas al marelui Alexandru, aducand sub ascultarea sa cetatile grecesti de tarmul Pontului, trecuse, la randul lui, Dunarea impotriva getilor; nici el nu izbandi si, chiar mai mult, isi lasa fiul, pe Agathocles, prizonier; acesta petrecu vreo opt ani in tinuturile din nordul Dunarii, pana prin 292, cand tracii ( de fapt Dromichaites si getii sai) - adauga Diodor din Sicilia in a sa "Biblioteca istorica" - "l-au trimis cu daruri inapoi la tatal sau, pregatindu-si astfel o scapare impotriva intamplarilor prevazute ale soartei. In acelasi timp, ei (adica getii) nadajduiau sa-si recapete prin acesta binefacere pamantul pe care-l ocupase Lysimah…"

Suveranul Macedoniei insa, prea sigur inca de puterea sa, nu intelese ca dialogul deschis de geti era mai folositor decat razboiul si ataca din nou.

Nu izbuti nici de asta data; macedonenii, gasind totul ars in fata lor, suferira de foame si, pana la urma, prinsi in frunte cu regele lor, au fost condusi, cu toata cinstea, de altfel, pana la cetatea getilor Helis, undeva in campia munteana. "Ajungand ostirea lui Lysimah in puterea tracilor (adica a getilor) - continua Diodor povestea -, acestia se strasera la un loc, alergand in numar mare, si strigara ca sa le fie dat pe mana regele prizonier ca sa-l pedepseasca. Caci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile (razboiului), trebuie sa aibe dreptul de a chibzui asupra felului cum sa fie tratati cei prinsi. Dromichaites fu impotriva pedepsirii regelui si-I lamuri pe osteni ca este bine sa-l crute pe barbatul acesta. Daca l-ar omori pe Lysimah, spunea el, alti regi au sa-i ia domnia si se prea poate ca regii acestia sa fie mult mai de temut decat inaintasul lor. Dar crutandu-l pe Lysimah, acesta - cum se si cuvine - are sa se arate recunoscator tracilor, care I-au daruit viata. Iar locurile intarite aflate mai inainte vreme in stapanirea tracilor, ei le vor dobandi inapoi fara nici o primejdie".

Dromichaites socotise deci mai chibzuit sa incerce din nou calea intelegerii, staruind pe langa ostenii sai sa-i urmeze sfatul. Si, ca sa-l aduca pe Lysimah la intelepciunea pacii, dau porunca sa se pregateasca doua ospete : mancaruri alese servite pe o masa de argint asezata pe un covor de pret pentru macedoneni, zarzavaturi si carne "pregatite cu masura", randuite pe talere de lemn, pentru daci. Dar cand ospatul a fost in toi, pe cand macedonenii serveau vinul in cupe de aur si de argint, iar getii din pahare de corn si de lemn, Dromichaites intreba care din cele doua ospete i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al dacilor. Lysimah ii raspunse al macedonenilor. "Atunci… de ce ai lasat acasa atatea deprinderi, un trai cat se poate de ademenitor si o domnie plina de straluciri… De ce te-ai silit, impotriva firii, sa-ti aduci osteni pe niste meleaguri in care orice oaste straina nu poate afla scapare sub cerul liber?"

Macedoneanul fagadui sa ramina, pe viitor, prieten si aliat si intorcandu-se in tara sa, la sud de Dunare, el inapoie getilor pamanturileocupate. Ratiunea politica si simtul masurii restabilisera buna vecinatate, care, de altfel, a fost pastrata si in alte imprejurari.

Asa buna oara, tot in cursul secolului al III-lea ien, sfatul si poprul din Histria, reunit sub presedintia lui Theocritos, hotarau sa inscrie printre "binefacatorii obstii" pe Diodoros, Procritos si Chearchos, care, trimisi in solie la capetenia geta Zalmodegicos, au dat dovada "de cea mai deplina ravna", aducand inapoi pe cei 60 de concetateni ai lor ramasi chezasi - dupa cum se obisnuia in acele vremi - pentru a garanta indeplinirea unor acorduri intre histrieni si conducatorul get. Mai mult, ca urmare a tratativelor, Zalmodegicos se invoise "sa restituie cetatii veniturile", ingaduindu-i - avem toate temeiurile s-o credem - sa-si administreze mai departe teritoriul rural si sa pescuiasca in Delta. Histrienii, recunoscatori, acordasera celor trei ambasadori, ca si urmasilor lor, dreptul de a purta "cununa" de aur la toate spectacolele de teatru, "pentru ca si ceilalti cetateni, cunoscand ca poporul cinsteste pe barbatii vrednici, sa se indemne a sluji cetatea". Spre aducere aminte, decretul a fost scris pe doua placi de marmura, una fiins asezata in agora, in fata porticului, iar a doua in apropierea altarului lui Zeus Polieus. Cinstea acordat celor trei negociatori arata totodata importanta, pentru histrieni, a pastrarii unor bune relatii cu Zamoldegicos, care, ii garanta folosirea teritoriului rural, pescuitul si, probabil, exercitarea obisnuitului negot.

De altfel, aceiasi histrieni au vazut si cu alt prilej foloasele unei politici de intelegere. Cand un carmuitor trac, Zoltes, atacase in doua randuri unele asezari ale litorarului, Histria, spre a inlatura amenintarea, obtinuse, prin solul ei Agathocles, ajutorul regeloi get Rhemaxos, carmuind in stanga Dunarii, care, ca si Zalmodegicos, isi intinde protectia si asupra pamanturilor pontice (180 ien). Decretul care enumara meritele lui Agathocles, desi fragmentar pastrat, lumineaza raporturile stabilite intre cetate si acel bazileus, destul de puternic pentru a-si impune autoritatea asupra diferitelor capetenii locale ce tulburau linistea tinuturilor pontice. Cetatile grecesti de pe litoral se aflau - o spune inscriptia - "sub abladuirea lui Rhemaxos", de la care, prin solia lui Aghatocles, cerea cuvenitul ajutor armat impotriva lui Zoltes si a cetelor lui.

"Iar mai tarziu - continua decretul -, calcand tracii juramantul si invoiala si tot dand navala (pe pamantorile cetatii), ales de popor comandant cu depline puteri teritoriale si strangand osteni voluntari dintre cetatenii si barbarii adapostiti in cetate, a pazit ogoarele si turmele si granele pana la trecerea (spre noi) a regelui Rhemaxos. Iar cand dupa ce regele a trecut pe malul din fata, nelasand in urma-i straji, de teama, si trimitand numai vestitori ca sa ceara tributul (Aghatocles), ales sol si pornind la drum pe apa, intrucat tinutul era cuprins de razboi, l-a convins pe regele Rhemaxos sa dea spre paza cetatii calareti o suta; iar cand tracii au cazut in numar mare asupra strajerilor, iar acestia, de frica, au fugit pe celelalt mal, lasind teritoriul cetatii fara paza, trimis sol la feciorul regelui Phra(dmon?), l-a convins pe acesta sa dea straja cetatii calareti sase sute, care intrecand oastea vrajmasilor, au infrant pe capetenia acestora Zoltes…"

Legaturile intre Histria (inclusiv celalalte orase pontice) si regele get la inceputul secolului al II-lea ine, erau bine determinate: Rhemaxos primea tribut - precizarea apartine, de altfel, decretului -, indatorindu-se in schimb a acorda cetatilor elene protectie militara impotriva dusmanilor; sunt relatii cu clauze si obligatii de o parte si de alta, care, alaturi de stirile mai vechi despre Zalomodegicos, ilustreaza antecedentele "politicii pontice" duse de Burebista pe vremea lui Acornion din Dionysopolis.

Lumea elena urmarise, de altfel, cum taria dacilor sporise de-a lungul secolelor. O istorie a lumii vechi isi insemnase "cresterea puterii dacilor sud regele Robobostes (incrementa Dacorum per Rubobosten regem)", probabil un inaintas a lui Burebista la care mersese Acornion. Sud o alta capetenie - Oroles, carmuind poate prin rasaritul Transilvaniei si Moldova, ei se luptasera cu neamul rasaritean al bastarnilor si, intrucat nu izbutisera sa-i invinga prima oara, au fost rau dojeniti de Oroles pana cand "prin vitejia lor au sters rusinea pe care si-au atras-o in razboiul de mai inainte", povesteste aceeasi istorie a lumii vechi. Erau cunoscuti in lumea mediteraneana dacii, care se "pricep mai bine decat toti la aruncarea sagetilor", cum sublinia intr-o oda poetul Romei Horatius Flaccus, tanar de 17 ani la vremea cand dionysopolitanii tratau cu Burebista. Dar vitejia singura nu facuse puterea dacilor.

Acornion intelese de unde venea aceasta taria cand, in calatoria sa pe Dunare si prin campie pana la resedinta conducatorului get, avusese ragazul sa cerceteze locurile si oamenii pe care ii mai vazuse odata, cu ani in urma, trimis tot de concetatenii sai din Dionysopolis in solie la tatal lui Burebista, care ii acordase, de asemenea, increderea si pretuirea.

La Argedava, cladita pe o terasa, dominand valea Argesului, aparata din trei parti de baltile din lunca, iar dintr-o parte de trei santuri transversale si de un val de pamant, vazuse Acornion amfore si ceramica fina pictata, venite din atelierele oraselor grecesti, cupe si alte vase lucrate la fata locului dupa modelele aduse din Elada, felurite podoabe pretuite de daci - aplice din bronz cu ornamente in relief, fibule de fier si de argint, inele si coliere; intrase intr-un palat, care, prin planul si dimensiunile vaste ale incaperilor, ii amintea de arhitectura elena. Observase Acornion turme si holde bogate, poporul numeros al comatilor (oamenii dependenti sub ascultarea pilatilor) lucrand pe ogoare si in ateliere, spre folosul lor, dar mai ales a mai marilor acelor tinuturi; constatase circulatia continua a banilor, monezi de argint ale cetatilor pontice sau ale celorlalte orase din lumea greaca, cele batute de geti ca si denari romani; solul orasului Dionysopolis cunostea, de asemenea, si multe oppida, orase al dacilor. Toate acestea atestau o intensa activitate, o viata economica organizata, desfasurata fara intrerupre de sute de ani din cetatea carpatica pana la tarmul marii si in care gasea temeiul puterea dacilor, ale caror legaturi multiple cu civilizatia elenica n-au incetat in tot acest rastimp.

Cetatile pontice erau porti deschise catre Europa de sud, catre tarmul Egeei si a Mediteranei ; raspandirea monezilor batute de orasele elene de pe litoralul dobrogean ilustreaza sensibil cum aceste "capete de pod" ale lumii grecesti in tinuturile locuite de inaintasii romanilor erau integrate in viata materiala si spirituala a societatii geto-dace. Asemenea vechi legaturi de negot si indelungata cunoastere a oamenilor aratase elenilor ca dacii apartineau de fapt civilazatiei pontice si mediteraneene; aceasta integerare avea deosebita insemnatate pentru dezvoltarea raporturilor de vecinatate, existente treptat in domeniul economic al schimbului de marfuri, la acela politic, protectia acordata de carmuitorii geti cetatilor litoralui si sfarsind cu asimilarea valorilor de arta si cultura. Integrarea societatii dacice in aria civilizatiei europene vechi a fost exprimata, de altfel, si direct de autorii antichitatii.

Daca pentru Herodot, la anul 514 ien, cand armatele persane isi croiau drum spre Dunare, getii erau "…cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci…", pentru Dion Chrysostomos, care a trait la finele secolului I en in tinuturile dace si a vizitat tocmai orasele pontice, scriind si o istorie a getilor (astazi pierduta), "getii sunt mai intelepti decat aproape toti barbarii si mai asemenea grecilor".

Cuvintele cetateanului din Dionysopolis sapate in marmura decretului lui Acornion, care-l socoteau pe Burebista "cel dintai si cel mai mare dintre regii Traciei, stapan al tinutului de dincolo si de dincoace de fluviu" (de Dunare), nu exprimau numai obisnuita formula de respect adresata - asa cum se cuvenea intr-un text oficial - suveranului protector, ci insumau o realitate poitica si militara recunoscuta de contemporani, ca si de istoricii de mai tarziu.

Strabon, traind cam in aceiasi vreme cu Acornion, isi inseamna in a sa "Geografie" cresterea puterii dacice. "Ajungand in fruntea neamului sau, care era istovit de razboaie dese, getul Burebista l-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fata de porunci, incat, in cativa ani, afaurit un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte a poparelor vecine. Ba inca a ajuns sa fie temut si de romani", sublineaza Strabon. Centrul acestei stapaniri se afla in Transilvania, in muntii Orastiei, la Costesti, Piatra-Rosie, Cioclovina, Aninis si Gradistea Muncelului, unde munca staruitoare si grea a comatilor daci a ridicat constructii impresionante prin conceptie, dimensiuni si tehnica, fortificand un intreg teritoriu,el insusi intarit de natura. Si astazi, dupa doua milenii, ele ne dau imaginea, mereu vie prin continuitatea poporului roman in acelasi tinuturi, a puterii economice, a carmuirii politice si fortei militare, tinand in cumpana un secol si jumatate inaintarea Romei la Dunarea de jos.

Etapele acestei organizari de stat, in diferite parti ale teritoriului patriei, se precizeaza la intervale, prin carmuirile lui Dromichaites, Zalmodegicos sau Rhemaxos, ce stapaneu din campia dunareana pana la tarmul Marii Negre, prin acea a lui Oroles din Moldova si rasaritul transilvan, biruitorul bastarnilor, prin acea a lui Rubobostes, cand a sporit puterea geto-daca, si altor carmuitori pe care istoria nu-i mai stie astazi, ducand la constituirea, in marea cetate a Transilvaniei, inca de pe la inceputul secolului I ien, a statului condus de Burebista. Dupa ce pe la anul 60 ien a invins cu totul pe boi si taurisci, triburi celtice asezate in vestul Daciei, asa incat teritoriul lor "a ramas un loc de pasunat pentru turmele neamurilor vecine", Burebista, avand hotarul apusean acoperit, si-a indreptat atentia spre sudul Dunarii si tarmul marii. Privind spre Pontul Euxin, carmuitorul get continua,de fapt, politica inaintasilor sai. Daca insa pentru Zamoldegikos sau pentru Rhemaxos unul sau celalalt din orasele elene asigurau indeajuns lagatura cu alte centre de peste mari, pentru Burebista, care adunase intregul tarm de vest al Euxinului era urmarea logica a operei infaptuite pana atunci. Acesta cu atat mai mult cu cat mersul evenimentelor la sud de Dunare indrepta deopotriva catre o asemenea actiune.

La sud de munti Haemus, in fost regat al Macedoniei, peste orasele si cetatile Eladei, in Asia Mica - in Pergam, Bitinia si de curand in regatul Pontului, unde domnise Mithridate Eupator -, in toate aceste locuri stapaneau armatele Romei; ele inaintasera de altfel si catre Dunare.

Catava vreme, cel mai temut potrivnic al romanilor fusese Mithridate, care unise intr-o liga toate orasele elene din jurul Euxinului. Histrienii, tomitanii si calatienii, vecinii dinspre nord ai Dionysopolisului, batusera pe staterii lor de aur in locul obisnuitului chip al lui Lysimah pe acela al noului carmuitor al Pontului.

Dar romanii reactionasera puternic, ocupand intr-o campanie de doi ani (73-71 ien) toate orasele grecesti de pe litoralul vestic al marii Apollonia (luat cu asalt de trupele comandate de guvernatorul Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus), Mesembria, Odessos, Dionysopolis isi aminteau tratatul (foedus) incheiat intre Callatis si Roma, in care cele doua parti isi fagaduiau prietenie si sprijin reciproc in cazul unui atac impotriva unuia din cei doi semnatari; tratatul mai preciza cum se vor putea aduce modificari clauzelor in vigoare, cum textul va fi sapat in piatra si expus in locuri speciale, la Callatis si Roma. Asemenea intelegeri, incheiate, probabil, si cu alte cetati grecesti, consolidau granita de nord a Macedoniei romane si asigurau controlul armatei romane asupra intregului litoral vestic al Euxinului. Prietenia tinuse cam zece ani, pana cand, nemaisuportand suprevegherea si abuzurile guvernatorului roman din Macedonia, orasele elene se rasculara.

Proconsulul Antonius Hybrida (amintit, de altfel, in inscriptia lui Acornion) a fost invins de eleni, ajutati de geti si bastarni (61 ien). Nu mai stim astazi daca Burebista a condus el insusi lupta; dar este sigur ca trupele sale au participat hotarator la aceasta biruinta, ale carei trofee au fost duse intr-o cetate, la Genucla (undeva in nordul Dobrogei).

Atare evenimente grabeau pe Burebista sa-si asigure stapanirea pana la mare, asa cum si-o consolidase si la hotarul vestic, impotriva celtilor; altminteri, legiunile Romei aveau sa constituie un front continuu impotriva pamanturilor dacice, atacand pe toata linia Dunarii.

Cei din Dionysopolis urmasera calea traditionala a bunei intelegeri si primisera protectia dacilor. Decretul lui Acornion aminteste cum acesta fusese trimis si la tatal lui Burebista, la care, de asemenea, se bucurase de cea mai mare cinste. Se pare ca si vecinii lot tomitani au avut aceeasi atitudine (des unii cercetatori socot - dupa un decret, nedatat, in care sunt laudati doi strategi si garda constituita de ei pentru paza turnurilor - ca orasul a rezistat totusi dacilor).

De altfel, dionysopolitanii avusera dreptate procedand astfel. La Histria, teritoriul rural fusese ocupat timp de trei ani, pana cand negocierile au restabilit pacea. Un decret dat in cinstea lui Aristagoras evoca sugestiv urmarile, nu tocmai placute, ale impotrivirii histrienilor:

"Intru-cat Aristagoras al lui Apaturios, coborand dintr-un parinte de seama si din stramosi binefacatori de obstii… nazuind sa le urmeze pilda si sa calce pe urmele lor, la intoarcere in patrie, dupa nenorocirea abatuta asupra orasului, cand cetatea era fara ziduri, iar locuitorii se gaseau din nou in primejdie impreuna cu nevestele si copiii, insarcinat de cetateni cu repararea zidurilor, a luat asupra-si cu barbatie si devotament intreaga supraveghere a lucrarilor, fara sa se sustraga ostenelilor turpesti, nici vreuneia din celelalte griji legate de opera de recladire; iar dupa ce patria a fost din nou intarita si, unul cate unul, cetatenii au prins sa revina in oras de pe meleaguri dusmane (din captivitate), cateodata negociind cu iscusinta cu barbarii ce stapaneau tinutul, alteori punand la dispozitia cetatenilor sumele necesare pentru rascumparare, s-a arata saritor la toate nevoile celor mintuiti, acordand nu numai alor nostri, ci si strainilor imprumuturi numeroase si purtandu-se si purtandu-se cu toti in chipul cel mai dezinteresat".
Trei ani dupa evenimentele amintite - precizeaza decretul in contiuare - , "…cetatenii gesindu-se din nou in situatia de a nu avea preot al lui Apollo Tamaduitorul, intrucat averile particulare erau secatuite, Aristagoras s-a oferit singur si, infatisandu-se in Adunare si primind cununa divinitatii, si-a castigat un indoit titlu la recunostinta zeilor si a celor carora le facuse binele".

Numai astfel, prin negocieri si rascumparari, vechile randuieli ale orasului au fost restabilite. In schimb, pretutindeni se stia prea bine ca marele port al Obiei (la varsarea Bugului) fusese cucerit si distrus de trupele dace (orasul se va reface mai tarziu si numai o mica suprafata). In felul acesta, folosind deopotriva armele si negocierile. Burebista a ramas singur stapan pe tarmul stang al Pontului Euxin, de la Apollonia in sud si pana la Olbia spre nord (55 ien). "politica pontica" a predecesorilor sai, a lui Zalmodegicos sau Rhemaxos, fusese astfel urmata si de puternicul carmuitor al dacilor, protector al dionysopolitanilor. Iar in relizarea acestei politici, actiunea armata a fost mijlocul pentru a obtine o solutie negociata: decretul dat in onaorea lui Aristagoras subliniaza de la inceput unele tratative purtate "cu sicusinta", dupa care adauga:

"Insarcinat cu solii numeroase din partea cetatii pe langa barbarii stapanitori ai tinutului si ai fluviului, le-a indeplinit in chipul cel mai folositor pentru cetateni...", ceea ce ne face sa intelegem ca, prin repetate tratative, generosul reprezentant al histrienilor a obtinut pentru cetatenii sai restabilirea pacii, a dreptului de a folosi teritoriul rural al orasului, de a pescui in Delta si de a face negot. Astazi ne este greu sa deslusim de ce vechea traditie de intelegere intre lumea dacica si cea elena n-a fost decat in parte urmata. Gandeau oare orasele pontice, dupa ce biruisera pe Antonius Hybrida, ca vor izbuti sa pastreze cumpana intre daci si romani, intre cele doua forte ce urmau sa se infrunte la Dunarea de jos?

Voia Burebista sa-si consolideze repede hotarul rasaritean inaintea unei noi interventii romane? Este probabil, iar actiunea sa militara urmarea sa grabeasca incheierea unei intelegeri politice cu orasele pontice pentru a avea apoi libertatea de miscare fata de romani.

Intr-adevar, pentru politica externa a lui Burebista, problema esentiala raminea aceea araporturilor cu Roma, care stapanea teritoriile sud-dunarene si se apropia tot mai statornic de hotarul marelui fluviu. Inca de la anul 74 ien, C. Scribonius Curio, guvernatorul Macedoniei, si-a adus legiuniile pana in dreptul Portilor de Fier, "pana in Dacia - precizeaza istoricul L. Annaeus Florus - , insa s-a inspaimantat de bezna padurilor de acolo" ; urmase inaitarea romana spre Dobrogea si infrangerea lui C Antonius Hybrida de catre coalitia geto-bastarno-elena. Constituirea, sud Burebista, a unui intens stat dacic, din Slovenia si de la Dunarea panonica pana la tarmul de vest al Marii Negre si - spre sud - pana la linia muntilor Balcani, reprezenta, evident, o amenintare directa pentru stapanirile Romei in Macedonia; si invers, inaintarea romana catre Dunare primejduia libertatea dacilor. Conflictul in perspectiva se contura tot mai mult. De aceea, Burebista cauta o rezolvare, actionand atat pe plan militar cat si pe plan diplomatic. "…Trecand plin de imdrazneala Dunarea…", precizeaza Strabon, a atacat "pana in Macedonia si Iliria", apoi a incheiat repetate aliante cu triburi trace si ilire, intrucat si ele se opuneau dominatiei romane.

Dar se putea incerca si mai mult. La romani izbucnisera de curand luptele pentru putere; pe vremea cand Burebista aducea sub ascultare orasele pontice, la Roma se desfacea triumviratul. Se confirmase vestea ca Pompeius, sprijinit de Senat, se pregatea se sa lupte cu Iulius Caesar. Acuma se hotara Burebista sa cheme din nou pe Acornion, incedintandu-i o solie speciala pe langa rivalul lui Caesar. Parasind Argedava, Acornion trecuse Dunarea si ajunsese in Macedonia, unde se afla Pompeius. La intoarcere, el raporta ca misiunea a fost dusa la bun si deplin rezultat.

"Si fiind trimis de regele Burebista - spune in continuare inscriptia de cinstire data de dionysopolitani - ca sol la autocratul romanilor Gnaeus Pompeius, fiul lui Gnaeus, si intalnindu-se cu acesta in partile Macedoniei, langa Heracleea Lynestis, nu numai si-a implinit insarcinarile ce avea de la rege, castigand bunavointa romanilor pentru rege, dar a purtat si cele mai frumoase negocieri in folosul patriei sale".

Pentru a-si arata intreaga multumire, Burebista a conferit talentatului sau ambasador titlul aulic, folosit in tot orientul elen, acela de "cel dintai si cel mai mare prieten", iar cetatenii din Dionysopolis, sensibili si ei la o atare pretuire, au gasit de cuivnta sa treaca titlul in decretul dat in onoarea lui Acornion.

Primind reaspunsul, Burebista se pregatea sa vina in ajutorul lui Pompeius; evenimentele nu i-au mai dat ragazul necesar. Pe cand la Dionysopolis se inscriau in marmura soliile amintite, la Pharsalos, in Tesalia, Pompeius pierdea lupta decisiva; fugar, el avea sa piara in Egipt. Si astfel, actiunea lui Burebista trebuia sa ia alt curs. Invingatorul, Caius Iulius Caesar, cunostea prea bine puterea dacilor si se pregatea pentru viitoarea campanie impotriva lor. Dar "moartea l-a surprins pe cand savarsea astfel de lucruri si se gandea la ele". La idele lui martie (anul 44 ien), Caesar sub pumnalele conspiratorilor, iar Burebista pieri si el, scurt timp dupa acesta, lovit de conjuratia unor capetenii nemultumite.

*

Asa s-a incheiat prima etapa a confruntarii daco-romane, care va dura un secol si jumatate, pana cand Transilvania, marea cetate a dacilor liberi, a intrat in launtrul hotarelor imperiului. In acest rastimp, desi aspectele militare au fost determinate, nu au lipsit si fazele diplomatice: asupra lor vom incerca sa ne oprim.

Asasinarea lui Burebista a adus si impartirea in patru (apoi in cinci) a intinsei sale stapaniri: dintre acestea, Cotiso stapaneste in Oltenia si Banat. El intra in tratative cu Octavian, viitorul imparat, aflat insusi in conflict cu colegul sau de triumvirat Marcus Antonius. Politica externa a lui Burebista era astfel reluata, dacii incercand sa se foloseasca de luptele interne ale Romei pentru a-si intari propria lor situatie.

Din tratative stim numai ca s-au facut proiece de alianta matrimoniala: Iulia, fiica lui Octavian, urma sa devina sotia lui Cotiso, iar fiica regelui dac trebuia sa se casatoreasca cu viitorul imparat. Asemenea "aranjamente" au fost, de altfel, denuntate de Marcus Antonius, adversarul lui Octavian, pe care l-a acuzat, intr-un pamflet, ca acesta, pentru interesele sale poilitice egoiste, sa-si dea fata dupa un "barbar" si sa ia el insusi o sotie tot "barbara".

Fapt este ca intelegerea nu s-a incheiat si ca luptele au reinceput, descrise astfel de L. Annaeus Florus:

"Dacii traiesc nedezlipiti de munti. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obisnuiau sa coboare si sa pustiasca tinuturile vecine ori de cate ori Dunarea, inghetata de ger, isi unea malurile. Imparatul Augustus a hotarat sa indeparteze aceasta populatie, de care era foarte greu sa te aproprii. Astfel, a trimis pe Lentulus si i-a alungat pe malul de dincolo (al Dunarii); dincoace au fost asezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost infranti, ci doar respinsi si imprastiati".

*

In statul dac din campia munteana, urmas a lui Burebista a fost Dicomes; el incearca sa intervina in luptele interne ale Romei, stand de partea lui Marcu Antonius, fara succesc insa, deoarece Octavian ramase singur stapan prin victoria de la Actium(31 ien).

Inaintarea romana catre Dunare a fost astfel reluata. In anii 29-27 ien avea loc campania lui M. Licinius Crassus in Dobrogea, pana in Delta; ea nu aducea inca stapanirea directa a Romei, dar intregul teritoriu intre muntii Haemus (Balcani) si linia Dunarii. Pana la varsarea in Pontul Euxin, se gasea sub "protectia" legiunilor imperiale. In anul 6 en, un comandament special, urmat in scurt timp de organizarea provinciei Moesia, a fost instituit in dreapta Dunarii, in fata Banatului si Olteniei. Guvernatorul Panoniei, Cornelius Lentulus, a atacat pe daci si pe sarmati in mai multe puncte de-a lungul fluviului; in aceeasi vreme; Aeluis Catus departa, dupa lupte probabil, 50 000 de geti, luindu-i din campia munteana si trecandu-i in sud, pe tarmul drept; in felul acesta se crea o larga zona nelocuita, iar puterea daca din Muntenia era definitiv dezorganizata; sapaturile confirma la Zimnicea, la Popesti(pe Arges) sau la Piscul Crasanilor (pe Ialomita) ca viata incetase brusc in aceste asezari la inceputul secolului I en; Argedava, unde mersese si Acornion la Burebista, inceta si ea sa mai existe.

Cutrecerea anilor, amenintarea se precizeaza si mai mult: in anul 46, provincia Moesia a fost extinsa pana la gurile Dunarii, iar guvernatorul Tiberius Plantius Silvanus Aelianus a colonizat la sud de Dunare mai mult de 100 000 de transdanubieni, adusi, mai curand cu mijloace pasnice decat cu forta, din teritoriul de la nord de Delta. Se constituia flota dunareana (Classis Flavia Moesica), pentru transportul rapid al trupelor si spijinirea operatiilor intreprinse de legiuni in zona fluviului; intregul hotar roman de la Olt la Marea Neagra se afla astfel sensibil consolidat.

Ramaneau dacii din Transilvania si Banat, unde, dupa asasinarea lui Burebista, viata de stat a fost neintrerupta, sub regii Deceneu (fost si mare preot), Comosicus, Coryllus ,Scorilo, Duras si, in sfarsit, Decebal (fiul lui Scorilo), care-si incepe domnia pe la anul 87.

Personalitatea exceptionala a acestui ultim carmuitor al statului independent dac la facut pe Dio Cassius sa afirme:

"Era (Decebal) foarte priceput la planurile de razboi si iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru ala ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din aceasta pricina multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani".

Decebal intelegea prea bine incercuirea metodica a statului dac de catre romani, stapan pe toata linia Dunarii, fortificata prin castrele legiunilor si trupelor auxiliare si controlata de o flota puternica, dominand in campia munteana, unde creasera chiar o zona larga nelocuita, extinzandu-si sfera de influenta atat in nordul Deltei cat si la vest de Transilvania, in Panonia, unde iazigii si suebii erau clientii Romei. Concluzia era cuprinderea, mai curand sau mai tarziu, a Transilvaniei, Banatului si Olteniei inauntrul imperiului.

Politica lui Decebal a urmarit sa impiedice o atare desfasurare; daca hotaratoare au fost, in cele din urma, confruntarile pe plan militar, ele au fost sustinute in anume etape si de actiuni diplomatice.

Razboiul incepe odata cu iarna anului 85-86, print-un atac brusc al dacilor, roxolanilor si sarmatilor, peste Dunarea inghetata, in Moesia, unde guvernatorul provinciei, C. Oppius Sabinus, cade ucis. "Erau puse in cumpana taberele intarite ale legiunilor si insasi stapanirea noastra", comenteaza Tacitus. Contraofensiva romana, condusa de prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, determina pe Decebal sa ceara pacea, refuzata insa de romani; a urmat o noua solie a regelui dac… "in bataie de joc - precizeaza istoricul Dio Cassius -, spunand ca va incheia pace daca Domitian are sa vrea ca fiecare roman sa-i dea lui Dcebal, annual, cate doi oboli. Iar daca nu va primi aceasta propunere, Decebal spunea ca va duce mai departe razboiul si ca romanii vor avea de indurat mari nenorociri". Ceea ce s-a intamplat: Cornelius Fuscus a fost surprins si ucis - probabil pe Valea Oltului in sus -, armata sa infranta, lasand o suma de prizonieri si masini de razboi in tabara invingatorilor. Evident, o atare infrangere a detrminat reactia romanilor, care, condusi prin Banat, de data acesta de Tettius Iulianus, obtin o victorie la Tapea (probabil la portile de fier ale Transilvaniei).

Notam deci din nou folosirea soliilor in desfasurarea tratativelor care au dus la incheierea pacii din anul 89, Domitian fiind fortat la acesta datorita dificultatilor pe frontul de lupta impotriva qvazilor si marcomanilor.

In aceasta etapa a relatiilor daco-romane, negociarile au trecut pe primul plan si au dus la o solutie politica, reflectand un relativ echilibru de forte. Insesi conditiile pacii, laconic relatate de Dio Cassius, arata complexitatea convorbirilor purtate. Pentru romani telul era de a randui statul dac printre "clientii" imperiului; de aici primirea atenta de catre Domitian a delegatiei dace, condusa de Diegis, poate fratele lui Decebal, venita in Pononia pentru a negocia pacea si a restitui, ca semn al bunelor intentii, cativa prizonieri si unele arme luate in lupte. La randu-i, "…Domitian puse lui Diegis o diadema pe cap, ca si cum ar fi fost un adevarat invingator si omul in stare sa dea un rege dacilor…", comenteaza cu ironie Cassius, adaugand: "…El cheltuise foarte multi bani pentru incheierea pacii, caci fara intarziere dadu lui Decebal nu numai insemnate sume de bani, dar si mesteri priceputi la felurite lucrari folositoare in timp de pace si de razboi si fagadui sa-i dea mereu multe".

Dar lasand la o parte comentariile istoricilor antichitatii (in genere defavorabile lui Domitian), incoronarea simbolica a lui Diegis, ca si stipendiile si asistenta tehnica pe care, prin aceeasi pace, Decebal le obtinuse dovedea incercarea Romei de a solutiona problema dacilor pe cale negociata, transformandu-i intr-un stat clientelar al imperiului, intr-un fel de aliat, ce putea fi eventual utilizat pentru aducerea la ordine a triburilor dusmane. Prea puternic insa pentru a fi cucerit direct, cu armele, statul dac trebuia trebuia cel putin neutralizat, si acesta a fost - dupa toate probabilitatile - telul diplomatiei romane in tratativele din anul 88.

Decebal, la randul sau, isi dadea seama ca raportul de forte era vadit inegal si ca intr-un razboi de durata si de uzura nu ar fi putut obtine victoria militara. De aceea, trebuia gasit un modus vivendi, realizat tocmai prin pacea cu Domitian, care sa0i ingaduie sa-si intareasca statul, sa-si gaseasca eventual aliati, sa fie in cea mai buna situatie pentru viitoarea confruntare; subsidiile anuale si mesterii primiti aveau deci sa fie folositi pentru consolidarea puterii dacice, dar nu ca federati, ascultatori ai romanilor, ci ca vecini independenti.

Experinta politica si situatia triburilor de la sud de Dunare confirmau telurile si linia adoptata de Decebal. Faza "clientelara" era adesea urmata de o a doua, in care statul respectiv era desfintat si prefacut in provincie. Cam cu patru decenii in urma, pe la anul 46, regatul odrizilor - in sudul Dunarii si in Dobrogea - fusese desfiintat dupa decenii de alianta cu Roma, in locul lui exitinzandu-se pana in Delta provincea Moesia. Ceva mai inaite disparuse si Roles, carmuitorul get din sud-vestu Dobrogei, desi colaborase indeaproape cu armatele proconsulului M. Licinius Crassus impotriva altor capetenii geto-dace si primise titlul de "prieten si aliat al poporului roman".

Ca ambele parti socoteau echilibrul astfel stabilit ca o faza provizorie intelegem si din masurile luate ulterior de cei doi adversari. Supravegherea militara a teritoriului din viitoarea Muntenie si din Moldova de sud este intarita pentru a impiedica dacii din aceste regiuni sa sprijine de Decebal. Trupe noi sunt aduse de la sud la Dunare, intre altele "Cohors I Hispaniorum veterana quingenaria equitata", detasamentele ei fiind fixate unul la Buridava pe Olt, pentru a supraveghea drumul de-a lungul raului spre Transilvania, altul la Piroboridava, pentru a controla calea de legatura intre Transilvania, pe vale Trotusului si a Siretului, pana la Dunare. In anul 99, urmasul lui Domitian, imparatul Traian, inspecteaza in persoana provinciile sud-dunarene. In preajma izbucnirii ostilitatilor, 13 - 14 legiuni, cohorte pretoriene si formatiuni auxiliare, venite din diferite parti ale imperiului, erau concentrate gata de atac.

La randul lor, dacii si-au intarit sistemul defensiv din Muntii Orastiei, ridicand si amplificand fortificatiile din jurul Sarmizegetusei, impresionate marturii ale vointei de libertate a inaitasilor nostri.

Urmarea este cunoscuta: doua razboaie foarte grele, duse de ambele parti cu cea mai mare incordare si sangeroase pierderi - o data in anii 101 - 102, a doua in anul 105 -, s-au incheiat prin desfintarea statului dac si prefacere uneiparti din Dacia in provincia romana.

Aspectele diplomatice ale acestei lupte finale sunt subordonate, de fapt, numai operatiilor militare.

Prin soliile trimise din timp, Decebal isi asigura colaborarea unor triburi vecine, roxolanii, bastarnii si burii; in schimb, alianta cu Pacorus al II-lea, regele partilor, nu pare sa se fi incheiat. O data incepute operatiunile militare in vara anului 101, Traian primi un fel de instiintare din partea dacilor, a burilor si a aliatilor lor, scrisa pe o ciuperca mare, cu litere latine si sfatuind pe romani sa se intoarca din drum si sa incheie pace.

Se da lupta de la Tapae, castigata de legiuni, dupa care o solie alcatuita din comati sosi in tabara romana.

Urmareau aceste luari de contact o incercare efectiva a ostilitatilor? Posibil si ca Decebal dorea sa castige timp si sa atraga pe dusman pana in centrul dispozitivului sau defensiv din Muntii Orastiei, pentru a trece la contraofensiva.

Ea s-a produs odata cu venirea iernii si a inceput printr-un atac masiv al dacilor, si mai ales al aliatilor lor sarmati si germani, declanst nu in Transilvania, ci in Dobrogea si in sudul Dunarii; planul era poate de a atrage grosul trupelor romane in aceste regiuni si de a da o a doua lovitura si pe frontul transivanean, obtinand victoria. Dar, contrar previziunilor lui Decebal, o iarna fara geruri a ingaduit flotei romane sa opereze relativ usor transporturi masive de trupe spre tinuturile dobrogene; in batalia hotaratoare de la Adamclisi, in care au fost angajate toate formatiunile, inclusiv rezervele, coalitia sarmato-germano-daca este sfaramata; numarul ranitilor din randurile romanilor a fost asa de mare, incat imparatul - spune Dio Cassius - ar fi facut bandaje si din propriile sale vesminte. Pentru aducerea aminte, a fost inaltat Tropaeum Traiani, astazi monumentul de la Adamclisi, purtand dedicatia "In amintirea barbatilor viteji care au murit luptand pentru republica".

Victoria romana rasturna planurile lui Decebal. Dupa reluarea luptelor, in primavara anului 102, au urmat noi tratative, o data printr-o delegatie de pileati (fruntasii dacilor), propunand o intrevedere directa intre Traian si Decebal, a doua oara, prin doi reprezentanti ai imparatului L. Licinus Sura si Claudius Livianus, prefectul pretoriatului, sosit in tabara dacilor; a treia oara, cand s-a incheiat pacea, urmata de o solie speciala, care a ajuns pana la Roma, spre a obtine si ratificarea Senatului.

Pacea, foarte dura, era considerata de ambele parti mai mult ca un armistitiu si prevedea conditii deosebite de grele pentru daci: "… Sa dea inapoi armele, masinile de razboi si pe constructorii acestor masini, sa predea pe dezertori, sa distruga intariturile si sa se retraga din teritoriul cucerit, ba inca sa-i socoteasca dusmani sau prieteni ai sai pe cei ai romanilor; sa nu mai primeasca nici un fugar, nici sa nu mai ia in slujba lui vreun oras din Imperiul roman… ".

Ragazul astfel obtinut a fost folosit, cu ultima energie, pentru refacerea fortelor. "Dar cand i s-a anuntat - continua Dio Cassius in a sa "Istoria romana" - ca Decebal in multe privinte nu respecta tratatul, ci isi pregateste arme, primeste fugari, reface intariturile, trimite soli la vecini si aduce pagube celor ce mai inainte nu se intelegeau cu el, iar iazygilor le-a smuls un tinut… Senatul decreta ca Decebal este din nou vrajmas, iar Traian insusi, fara sa lase conducerea altor generali, porni din nou un razboi impotriva aceluia".

Razboiul incepu in anul 105 a fost incheiat in acelas an, rezistenta dacilor fiind infranta de coplesitoara superioritate a romanilor, care au mobilizat, pare-se, efective superioare primei campanii (din anii 101 - 102 ). Decebal, urmarit de cavaleria dusmana, pentru a nu fi prins si tarat in cortegiul triumfal al invingatorului, isi curma viata cu un palos scurt, la radacina unui stejar. Dacia deveni provincie imperiala.

*

Asezati din cele mai indepartate timpuri ale istorie in cetatea carpatica, campiile Dunarii si al tarmul Pontului Euxin, cu o creatie material si spirituala ce se numara cu cinste printre cele mai de seama ale antichitatii, geto-dacii si-au faurit istoria alaturi de lumea greaca si romana. Secole de-a randul, ei au stat in neincetata legatura cu aceste duoa civilizatii fundamentale ale continentului nostru.

Cu grecii au ajuns treptat la un echilibru, la rapoturi in care fiecare parte si-a pastrat randuielile si intocmirea proprie, asigurandu-si totodata schimbul de valori si bunuri ce-i erau necesare.

Cu romanii a fost lupta pentru libertate, continuata un secol si jumatate; echilibrul a fost rupt, si Dacia a intrat in hotarele imperiului.

Conflictul a dat insa o noua sinteza, aceea a poporului roman; si cand in Transilvania, in Tara Romanesca si Moldova se vor constitui statele feudale romanesti, ele vor continua traditia lui Burebista si Decebal: aceea a bunelor raporturi cu celelalte popoare cand ne-a respectat viata si munca, aceea a luptei cu arma in mana pentru libertate cand ne-au atacat. De aceea si radacinile diplomatiei romanesti se trag din relatiile de acum doua milenii dintre daci, orasele grecesti ale Pontului si Republica romana.


Create an account