DESPRE SEMNIFICAȚIILE CUVÂNTULUI “VLAH”
Date: Thursday, July 15 @ 12:21:51 EEST
Topic: Dacia după 106
Cuvântul “vlah” cu variantele sale: valah, voloch, valach, valachus, olah, olahok, walack, valachos, blasi, blachi are numeroase sensuri, care variază de la un teritoriu la altul, depășind valoarea sa consacrată de etnonim și acumulând, de-a lungul timpului, alte semnificații, nu numai etnice, dar și sociale, religioase și morale. El apare frecvent în baladele populare medievele sud-dunărene, în antroponimia și în toponimia fiecărei țări balcanice.
de Prof. univ. dr. LUCIAN PAVEL
Acest etnonim, prin care românii, indiferent de teritoriu, sunt “înmatriculați” de către străini, în perioada medievală, este menționat în documentele bizantine, relativ târziu.
După cum se știe, către sfârșitul primului mileniu, ca urmare a dizlocării blocului masiv romanic din Peninsula Balcanică de către populațiile slave, care se fixaseră în sudul Dunării, numeroase grupuri românești rămân dispersate pe un teritoriu foarte întins, având legături mai mult sau mai puțin constante între ele. La început, înainte de această divizare, limba vorbită a fost aceeași: limba română comună sau protoromâna, pentru ca, treptat, la începutul mileniului al doilea, diferențele de vorbire, datorate noilor împrumuturi istorice, să se accentueze și să evolueze spre o distincție dialectală.
Slavii de sud denumeau această populație cu etnonimul “vlahu”, iar cei de est cu volohu, încorporând, într-o primă etapă, toate popoarele romanice, nu numai pe români. Ei preluaseră termenul de la neamurile germanice (marcomanii, geții, gepizii) stabilite, după retragerea aureliană, la Dunarea de jos, prin care aceștia denumeau un trib celtic, sub forma: walh, adj. wal(a)his>weltisch>welsch. Dar termenul este mult mai vechi. El este atestat de către Caius Iulius Caesar în De bello Galico (44 a. Cr), volcae fiind numele unui trib celtic.
În documentele bizantine, prima mențiune scrisă a acestui termen apare în anul 976, la Kedrenos, sub formularea de “vlahii drumeți”, fiind sugerate, probabil, prin acest calificativ, ocupațiile de bază practicate de către aceștia: păstoritul și negoțul.
Într-o altă consemnare, din secolul al XI-lea, Kekaumenos se referă nu numai la vlahii din sudul Dunării, dar și la cei de la nord de fluviu. După această dată, vlahii sunt menționați frecvent în cronicile bizantine, slavone, latine sau din Balcani, dar și în documentele altor popoare.
Începând din secolul X, izvoarele bizantine, armene, germane, ruse, ungurești cuprind referii la români sub numele de vlahis, blași, blaci, blachi, walachus, olah, subînțelegându-se toate populațiile romanice. Ungurii îi numesc olasz pe italieni, Italia este în cehă - Vlachy, în poloneză - Vlochy, românii, în maghiară, sunt numiti olasz (pl), în germană termenul este Walach(us), în ucrainiană - Voloch.1
“Denumirea aceasta - subliniază A. Ubicini, în secolul trecut - nu era tocmai nouă. Ea se regăsește la bizantini, chiar din a doua jumătate a secolului X. Aceștea se pare a fi împrumutat-o de la slavii care o dețineau de la germani. Germanii numeau wälschi toate popoarele de rasă latină. Din wälschi, slavii făcură vlah și grecii blahi; acest ultim termen a fost adoptat de toate limbile moderne.
Cât despre ei înșiși, se numeau în limba lor români sau rumâni. Acesta era numele ce-l purtau părinții lor în Dacia traiană; acesta este numele pe care îl poartă și astăzi fiii sau nepoții lor de la Carpați la Marea Neagră și Adriatică. Întrebați pe un țăran din munții Friul, el ne va răspunde ca și un plugar din Câmpia României sau ca ciobanul din văile Pindului sau Olimpului: sunt român.
Idiomul, prin care se exprimau, era același folosit de coloniștii Daciei romane, pe timpul marii migrațiuni din sudul Dunării, sub Aurelian. Istoricul dalmat Lucius n-a păstrat mai multe locuțiuni și propoziții împrumutate din limbajul valahilor transdunăreni și care aproape că nu se deosebesc de limba vorbită astăzi în România. Autorul conchide că limba și originea celor două popoare sunt comune.”2
Perioada în care “vlah” desemna toate etniile romanice a fost destul de indelungată în Balcani, din momentul ce în Zagreb, Vicus Latinorum este Vlačka Ulica, așezare italiană din secolul al treisprezecilea, iar lascina (vlascina), înseamna struguri italieni.3
La încoronarea lui Ioniță în 1204, Papa Inocențiu al III-lea, îl numea printr-o scrisoare păstrată pe acesta “rege al popoarelor valahe și bulgare cu dreptul de a bate monedă cu chipul său și cu toate celelalte privilegii inerente suveranității.”4
În vederea diferențierii grupurilor romanice din sudul Dunării, apar numeroși termeni, unii sinonimi, alții generați de aria de răspândire: armâni, cuțo-vlahi, macedo-vlahi, țințarii (cu subdiviziunile: aromânii Pindului, grămustenii, fârșeroții)5 megleniți, vlahi timoceni, karavlahi. Mai târziu, dialectologii, studiind diferențele de vorbire ale acestor grupuri, vor impune termenii: macedo-român, megleno-român, istro-român, daco-român.
După invazia turcească în Balcani, se impune, pentru daco-român, termenul de karavlah, din turcescul karaiflak (traducere după bizantinul karavlahos), spre a-i distinge pe vlahii din nord de cei din sud.
Treptat, vlah se limitează la desemnarea vorbitorilor de limba română, atât în nordul cât și în sudul Dunării. Țara vlahilor este numită Vlahia, Valahia sau Karavlačka. Aromânii, prezența romanică cea mai energică din sudul Dunării, beneficizază de autonomie de vechi drept românesc al Vlahiilor Medievale: Vlahia Mare, Vlahia Mică, Vlahia de Sus, Vlahia Rodopelui etc. Într-o baladă populară se vorbește “vlačkijeh sedam kraljevina”.6
Referințele la vlahi, în textele folclorice, sunt frecvente. În colecția de balade populare a lui Vuk KaradŸiæ apar deseori eroi vlahi, fie ca sunt veniți din nord sau sunt din sud. Radul beg din Karavlačka este eroul des citat, în acest sens. Într-o baladă muntenegreană se povestește despre nunta acestuia cu fiica lui Ivan Crnojeviæ (Naljuti se Vlačiæu Radule / golu sablju u rukama nosi)7
Același erou apare impreună cu Mircea în balada “Radu beg și craiul bulgar Șisman”.8
Cei doi vlahi se aliază cu sârbul Radosava din Vidin și cu grecul Manoilo, deturnând, astfel, planurile perfide ale craiului bulgar.
Cuvântul valah (vlah) dobândește după ocupația otomană și alte semnificații. Astfel turcii îi numesc pe creștini, indiferent de originea etnică, vlahi, mai târziu, catolicii croați îi numesc vlahi pe ortodocși, emigranților din Imperiul Otoman, ajunși în Italia, li se spune vlahi.
Paralel cu semnificațiile etnice și religioase, sunt frecvente accepțiile sociale pe care le capătă cuvântul în diferite locuri din Balcani. Păstor este sinonim cu vlah; pe malul Adriaticii, în Slovenia și Croația, locuitorilor de la munte li se spunea vlahi. În jurul Dubrovnicului, vlahi erau sătenii, nu numai păstorii. Alteori vlah era sinonim cu nomad, crescător de vite, cărbunar, pădurar, etc.
Cuvântul vlah, sub forma valah, apare și în nordul Dunării, în textele cărturărești, în special în cele scrise în alte limbi, decât română. De exemplu: “ex sermone valahico versatur”, Suplex Libellus Valachorum, Elementa linguae daco-romane sive valahicae. Se observă că în lucrările românești sunt folosiți termenii român sau rumân. Prima dată întâlnim termenul “român” în Palia de la Orăștie a lui Șerban Coresi. Varlaam, mitropolit în Moldova, își intitulează lucrarea “Carte românească de învățătură”, stolnicul Constantin Cantacuzino scrie “Istoria Țării Rumânești”, Gheorghe Șincai scrie “Cronica românilor și a mai multor neamuri”, etc. De altfel, populația din nordul Dunării a folosit întotdeauna cuvântul român, descendent direct din “romanus”. Constatarea este valabilă și pentru cei din sud. Macedo-românii își spun aromâni, vlahii spun că vorbesc românește și nu vlaha. Folosesc cuvântul vlah în situația în care vorbesc într-o altă limbă decât cea maternă. Vlah este denumirea pe care alții au dat-o românilor. Situația nu este unică în Europa. Germania este numită de către majoritatea popoarelor slave Nemaèka, iar germanii sunt numiți nemți, italienii le spun tedesci, dar nemții își numesc țara Deutschland, iar ei se numesc Deutscher. Situația este similară și pentru unguri, austrieci, olandezi, elvețieni, etc.
Există o foarte bogată toponimie legată de cuvântul vlah, exemplele fiind numeroase în toate țările balcanice. Menționam mai sus Vlačka Ulica în Zagreb, Vlačka Kula, Stari vlah, Velika Vlačka, Mala Vlačka, Vlașca, Pădurea Vlăsiei.
Aproape la toate țările din sud-estul Europei, vlah intră în structura unor antroponime: Vlač, Vlahoviæ, Vlahov, Vlas, Olahus, Vlahu, Vlasoviæ, Caravlahu etc.
Despre vlahii din sudul Dunării există o bibliografie bogată, românească și străină. Cităm, în acest sens, câteva nume de referință: Ioan Maiorescu, Gustav Weigand, Th. Capidan, C. Jericek, Alexandru Rosetti, Sextil Pușcariu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Emil Petrovici, Alf Lombard, Alexandru Niculescu. De obicei, lucrările acestora au avut în vedere dimensiunea lingvistică a acestui fenomen. Aspectul istoric este prezentat în lucrările lui Iorga, Romanski, Capidan. Câteva studii documentate despre vlahii timoceni au scris Valsan și N.A. Constantinescu, care publică, în 1941., “Vlahii timoceni”, interesantă prin informație, prin perspectivele propuse, în cercetarea acestui grup etnic. n
NOTE:
1 Cf Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV, p. 50
2 A. Ubicini, Les origines de lâhistoire roumaine, p. 154-155.
3 Petar Skok, Etimoločki reènik hrvatskoga ili srpskoga - Jugoslovenska akademija znanosti i umjetnosti, Zagreb 1973, p. 606.
4 A. Ubicini, Calajahanni ilustri Blachorum regi eiusque posteris est, p. 174.
5 T. Capidan, Romanitatea București 1936, Aromânii
6 Peter Skok, Op. cit.
7 Vuk Stefanoviæ KaradŸiæ, Srpske narodne pesme / skupio i na svet izdao Vuk Stefanoviæ KaradŸiæ, Beograd: Nolit 1977
8 Vuk Stefanoviæ KaradŸiæ id
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE
1. Bucuta, Em., Românii între Vidin și Timoc, 1923.
2. Dicot, Eml, Chantes popularies des Roumains de Serbie, 1875.
3. Drăghicescu, D., Les Roumains de Serbie, 1919.
4. Filipescu, Th., Coloniile române din Bosnia, 1906.
5. Georgevici, Tih. R., Kroz nače Rumune, 1906.
6. Ioksici, B., Despre neamurile din principatul Serbiei, 1873.
7. Iordan, S., Rélations culturelles entre les Roumains et les Slaves du Sud, 1938.
8. Iorga, N., Istoria românilor
9. Iorga, N., Istoria statelor balcanice în Epoca Modernă, 1913.
10. Jirecek, C., Das Fürstentum Bulgarien, 1891.
11. Jirecek, C., Geschichte du Bulgarien, 1876.
12. Lejean, G., Etnografie de la Turquie dâEurope, 1861.
13. Nae, C. et Popescu, M., Les Roumains en Bulgarie, 1939.
14. Nenițescu, I., Românii din Turcia, 1895.
15. Novakovici, L., Iovanovici, L., Istorija srpskog naroda
16. Ordeanu, I., Românii din Bulgaria, 1919.
17. Romanski, St., Românii între Morava și Timok, 1926.
18. Szabo, Jossef, Note de drum din Serbia, 1875.
19. Ubicin, A., Les origines de lâhistoire roumaine, Paris
20. Välsen, G., Românii din Serbia, 1938.
21. Välsen, G., Românii din Bulgaria și Serbia, 1913.
22. Weigand, G., Die rumanischen dialekte du kleinen Walachei, Serbiers u Bulgarien
23. Weigand, G., Die Rümänen in Serbien, 1908.
|
|