www.dacii.ro - A new perspective of Romanian ancient history - The Dacians

Ovidiu, am văzut, spunea, referindu-se la Dacia: "Aşadar mi-a fost sortit să văd Sciţia şi ţinuturile care se găsesc sub axa lui Lykaon". Lykaon a fost primul rege al Arcadiei, tatăl ursoaicei Kallisto, şi numele său se referă la lup (gr. lykos). "Axa lui Lykaon" desemnează Axis Mundi, Axa polară, fiind o "amintire" a tărâmului hiperborean, şi găsim aici o indicaţie că, alături de mistreţ şi ursoaică, lupul participă la guvernarea lumii primordiale; faptul că Lykaon este "tatăl" ursoaicei sugerează că lupul ar trebui plasat între mistreţ şi urs.

Din punct de vedere tradiţional, funcţia de Împărat al Lumii conţine în unitatea sa, ca şi orice alt element sacru, o dualitate în faşă, din care se dezvoltă cele două funcţii, autoritatea spirituală (Preot) şi puterea temporală (Rege). Dacă mistreţul simbolizează pe Împăratul Lumii, fiind lumina supremă a lumii noastre ("Ciclul Mistreţului Alb"), iar ursul este sigla puterii temporale ce, prin uzurpare, va ajunge să ia locul mistreţului, în mod necesar mai trebuie să existe o emblemă care să definească autoritatea spirituală: această emblemă este lupul. Chiar şi lingvistic, lupul apare înrudit cu celelalte două animale hiperboreene. Cuvântul "lup" provine din sanscr. vrka, cuvânt derivat din aceeaşi răd. var, ca şi "mistreţ" sau "urs". Nu este hazardat să presupunem că "ţara mistreţului" a ajuns la un moment dat "ţara lupului", un tărâm hiperborean definit de "axa lui Lykaon", şi Dacia s-ar putea să fi fost mai degrabă "ţara lupului" decât "ţara ursului". La greci, cele două funcţii laterale au fost reprezentate de Apollo Lykos ("lupul") şi Artemis ursoaica, gemeni "de aur" provenind din acelaşi trunchi, şi consideraţi de origine pur hiberboreană; în tradiţia germană/scandinavă, Odin, zeul înţelepciunii şi al iniţierii, era însoţit de doi lupi; iar peste veacuri, la români, Ştefan cel Mare este descris într-o legendă ca umblând prin pădure, copil fiind, însoţit de doi lupi. Cu alte cuvinte, lupul, înainte de a decădea, ajungând doar o fiară războinică (ca urmare a "revoltei" kşatriya), a fost simbolul spiritualităţii şi emblema sacerdoţiului, iar constelaţia polară înainte de a se fi numit "Ursa" este posibil să se fi chemat "Lupul", de unde amintirea despre "axa lui Lykaon".

Multe eforturi au fost cheltuite pentru a lega pe daci de lupi. După Strabon (VII.3.12), dacii se numiseră mai întâi daoi şi Hesychius, păstrând informaţia că în frigiană daos înseamnă "lup", permite formularea opiniei că dacii sunt de fapt "lupii". Există numeroase exemple de popoare ce şi-au legat originile şi existenţa de lup, cazul Romei fiind cel mai cunoscut, dar urmele lupului se întâlnesc peste tot în Asia Mică, în zona tracă găsindu-se ţinuturile Lykia şi Lykaonia, ţări ale lupului; iar grecii, am văzut, asimilaseră pe lup cu Apollo, zeul Soarelui spiritual şi al iniţierii. Deci nu ar părea aşa de neobişnuit ca dacii să aibe şi ei o "genealogie lupească", argumentul forte şi irefutabil fiind, desigur, stindardul dacic ce prezintă un cap de lup. Din punct de vedere tradiţional, stindardul avea o semnificaţie cu mult mai profundă decât cea actuală. Dacă în lumea modernă steagul, element important al unei ţări, are conotaţii mai ales de ordin sentimental şi moral, într-o societate tradiţională stindardul avea o esenţă operativă, simbolizând efectiv "puterea", "chintesenţa" ei divină. De pildă, când spaniolii au invadat pe azteci, deşi aceştia din urmă erau de mii de ori mai numeroşi, ei s-au predat când spaniolii, şireţi, le-au capturat stindardul. Pentru "omul tradiţional" stindardul nu era numai o insignă, o "etichetă", ci definea Spiritul respectivului popor, fapt pentru care elementele stindardului purtau o încărcătură simbolică profundă şi efectivă. De aceea, am putea chiar presupune că dacii au fost la început, nu un trib, ci o castă sacerdotală, având lupul ca simbol al spiritualităţii, abia cu căderea lumii şi rotirea ciclului, când multe din datele spirituale au fost pierdute, ei apărând ca trib iar lupul ca emblemă războinică.

Ni se completează astfel imaginea tulburătoare din capitolul precedent: "alesul" dac, "omul drept", se prezintă ca o perfectă oglindire a Omului Universal, ca o desăvârşită proiecţie în planul dacic a Împăratului Lumii; purtând sabia curbă, căciula şi stindardul, el îmbină cele trei funcţii principiale, mistreţ - lup - urs. Pentru mentalitatea omului profan, această defilare de animale, zugrăvită aici, este o "copilărie"; în cel mai bun caz, animalele reprezintă "genii" ale naturii sau vegetaţiei, legate de anotimpuri, de viaţă şi de moarte, ori totemuri cu funcţii "magice" pe care oamenii primitivi, atât de ignoranţi şi de sperioşi, le-au folosit să-şi învingă "teroarea" în care supravieţuiau. Din punct de vedere tradiţional însă, toate elementele lumii, deoarece au fost produse de Principiul unic, sunt imagini ale acestuia şi deci pot fi utilizate ca suporturi simbolice întru aflarea tainelor divine. Ca urmare, animalele-simbol nu numai că nu sunt nişte vulgare insigne morale, sentimentale sau magice, creaţii ale imaginaţiei individuale, ci au un caracter spiritual accentuat, reflectând Lumina supremă, şi de aceea, adesea, numele lor poartă înţelesul de lumină sau strălucire celestă.

La greci, Apollo Lykos, zeul hiperborean ce desemnează Soarele spiritual şi Iniţiatorul, se referă nu numai la lup dar şi la lumină (gr. lykos = "lup", lyke = "lumină"); locuinţa lui Apollo este "insula fericiţilor", Thule hiperboreană, sau Syria (sanscr. surya, "soare"), sau Ogygia, dar şi Leuke, "insula albă", albul indicând spiritualitatea, lumina, şi caracterizând centrul spiritual. Dar nu numai lupul conţine noima de lumină, ci şi ursul; în sanscrită ruch înseamnă "a străluci", iar riksha are şi semnificaţia generală de stea (Guénon, Simb., p. 167). Sanscr. go (de unde engl. cow), "vaca", conţine de asemenea înţelesul de lumină, înţeles susţinut şi de simbolismul cirezii de vaci furate de zmeii din tradiţia hindusă, gest echivalent cu furtul soarelui, lunei şi stelelor de către zmeii tradiţiei româneşti, şi referindu-se la "sfârşitul lumii" când lumina se ascunde înapoi în tenebre. Într-o epocă în care lupul şi-a pierdut "luminozitatea", funcţia spirituală fiindu-i uitată, şi rămânând numai cea "războinică" (sau mai bine zise "zmeiască"), el a fost înlocuit de cerb; simbolismul cerbului încă se referă la o perioadă arhaică, dar evident mai recentă, căci dacă în cazul lupului nu era nevoie de vreo explicitare pentru a înţelege aspectul luminos şi spiritual, cerbul, prin coarnele ce le poartă, permite minţii umane să recunoască mai uşor "razele solare". Este o situaţie ce derivă din descendenţa ciclului, din trecerea de la sacru la profan, când, datorită obnubilării intelectuale tot mai accentuate, Cuvântul trebuie înlocuit de cuvinte şi de vorbe tot mai multe, simbolurile trebuie explicate şi comentate, şi apoi comentariile comentate la rândul lor, scripturile sintetice dezvoltate şi interpretate. De aceea, cerbul cu coarnele sale devine, în locul lupului, simbol al Soarelui spiritual, al puterii sacerdotale, aşa cum apare clar în "Povestea lui Harap Alb" unde, încă face pereche cu ursul; mai mult, înaintând în timp, chiar simbolismul cerbului nu mai este înţeles, şi atunci a fost nevoie să se adauge imaginea pietrei preţioase din fruntea cerbului şi a celorlalte nestemate de pe corpul lui, în felul acesta explicitându-se şi mai tare noima sa simbolică. Continuându-se rotirea ciclului, animalele cu coarne, precum taurul şi berbecul, vor deveni preponderente, taurul luând locul ursului ca însemn al constelaţiei polare (Guénon, Simb., p. 170).

Uitarea aspectului luminos al lupului devine atât de totală încât el va rămâne cunoscut ca "lupul cel rău", "balaurul", aşa cum, de altfel, ni-l prezintă, pare-se, şi basmele. În tradiţia romanilor, Saturn împarte domnia "vârstei de aur" cu Ianus, acesta fiind zeul cu "două feţe", paznicul porţilor, celestă şi infernală. Prima faţă a lui Ianus corespunde lui Ianua Coeli, (în tradiţia hindusă, deva-yâna, "poarta zeilor"), poarta solstiţiului de iarnă prin care omul, ajuns la desăvârşire spirituală, se poate elibera de condiţia individuală şi înălţa la ceruri, dar prin aceeaşi poartă coboară în lume un avatâra, un mântuitor, cum a coborât Cristos de exemplu, care s-a născut exact la solstiţiul de iarnă. Cealaltă faţă se referă la Ianua Inferni (în tradiţia hindusă, pitri-yâna, "poarta oamenilor"), poarta solstiţiului de vară prin care omul (deobicei profanul, ignorantul) revine în lume, fiind prins de vârtelniţa naştere-moarte-naştere, de turbionul elicei Existenţei. Prima faţă este deci Poarta Eliberării, a nemuririi; a doua este Poarta Morţii, a muririi. Fălcile balaurului ("din cer până în pământ") sunt un alt simbol al aceste porţi duble, falca superioară, fixă, desemnând Cerul, iar falca inferioară, mobilă, Pământul. Când "alesul", călător pe drumul realizării spirituale, găseşte Eliberarea, gura reprezintă Ianua Coeli, poarta supernală, "gura de rai", deschisă spre nemurire, spre beatitudinea absolută, spre NeFiinţă. Se realizează Identitatea Supremă, Sinele fiind reunit cu Principiul. Aceeaşi gură este Ianua Inferni, "gura morţii" pentru ignorant (în sens tradiţional), pentru profan, gură deschisă spre Pământ şi iad. Ignorantul va reveni în Lume, prins de laţul existenţial. Din această cauză, Balaurul este ceva înspăimântător şi teribil pentru cei profani; pentru ei Balaurul este Moartea, pentru ei Balaurul este o bestie infernală, Talpa Iadului, o fiinţă malefică, pentru ei poarta este "gura lupului", adică primejdie totală. Pentru înţelept, Balaurul este salvarea, este Soarele spiritual; a fi înghiţit de gura Balaurului înseamnă Eliberarea, şi în scrierile sacre, inclusiv basmele şi baladele româneşti, neofitul, după ce a fost devorat de balaur, va fi "vomitat" afară, ceea ce simbolizează învierea întru nemurire.

"Lupul cel rău" este Balaurul, având toate atributele acestuia. Lupul este, ca şi orice balaur, masca Principiului. El este "lup rău" numai pentru ignorant, pentru care reprezintă Moartea, bestia teribilă, şi odată cu pierderea sacrului, lupul şi-a pierdut, ca şi Saturn sau mistreţul, atributele benefice, rămânând în memoria lumii în special ca un simbol malefic. De fapt, lupul este un fel de Ianus Bifrons, fiind atât Ianua Coeli, cât şi Ianua Inferni. În consecinţă, "lupul cel rău" este "rău" numai pentru cei rătăciţi în "tenebrele exterioare". Pentru o societate sacră, lupul este "tatăl spiritual", faţa Principiului suprem; pentru neofit, lupul este Iniţiatorul, Balaurul ce devorează agregatul psihico-fizic ("eul", individualitate, Corpus şi Anima, fraţii-iezii mai mari din basme), eliberând Sinele, Spiritus (iedul cel mic); lupul este teribil numai pentru ego, care va fi omorât pentru a dezvălui la lumină Sinele nemuritor. Stindardul dacilor reprezintă un balaur cu cap de lup. O imagine mai clară nici că se poate. Evident, aşa cum am mai spus, este imposibil de gândit că un popor tradiţional va avea ca semn esenţial un simbol malefic şi infernal; este limpede că balaurul dacic simbolizează Balaurul suprem, Principiul a cărui gură de lup este Poarta solară conducând spre nemurire. Aşa cum lupoaica romană, mama gemenilor Romulus şi Remus, deci Mama Imperiului Roman, nu poate fi "lupul cel rău", carnivorul feroce, tot aşa balaurul cu cap de lup al dacilor nu este o emblemă a iadului. Balaurul cu cap de lup este o perfectă reprezentare a unui simbolism găsit în toate tradiţiile; el este Moartea numai pentru ignorant şi forţele "tenebrelor exterioare" (incluzând desigur duşmanii dacilor), pentru dacii înşişi fiind însă Principiul supraluminos şi mântuitor.

Balaurul dacic prezintă o caracteristică importantă: el este zburător. Purtat în văzduh, balaurul cu cap de lup zboară, dezvăluind o trăsătură fundamentală, provenită din Tradiţia primordială. "Şarpele zburător" este un simbol universal şi primordial, el este balaurul tradiţiei chineze (Khien , Principiul supernal din I Ching), este Quetzalquatl, "Şarpele cu pene" al aztecilor şi toltecilor, unificând forţele terestre (şarpele, uneori peştele) şi forţele celeste (pasărea), cei doi curenţi cosmici, ascendent şi descendent, murirea şi nemurirea, în tradiţia creştină această sinteză aflându-se în povaţa: "Fiţi înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii" (Matei 10:16). Deobicei "Şarpele zburător" are ca emblemă fizică lebăda a cărei formă când zboară seamănă mult cu un şarpe; lebăda (hamşa) este în tradiţia hindusă sigla oamenilor primordiali, a hiperboreenilor, ea este, de asemenea, pasărea lui Apollo Hiperboreanul. Alături de lebădă, barza (care a rămas în amintirea lumii ca aducătoare de noi-născuţi, deci ca Principiu generator), cocorul (pasărea sacră a taoiştilor), bâtlanul (pasărea sfântă a aztecilor), au aceeaşi noimă, forma corpului lor în zbor ilustrând exact "Şarpele zburător".

În fine, trebuie să remarcăm o altă caracteristică, la fel de importantă, a stindardului dacic: el nu este un simplu balaur zburător, ci unul cu un cap schimbat, cu cap de lup. Decapitarea şi înlocuirea capului este un rit sacru întâlnit în varii tradiţii. La nordici, uriaşul zeu asen Mimir a fost decapitat de zeii vani, iar Odin a preluat capul, acesta fiind izvorul înţelepciunii, străjuind chiar izvorul ştiinţei de la rădăcina Frasinului Lumii; la fel, capul tracului Orfeu este descris plutind pe apele fluviului Hebrus, fiind un cap vorbitor ("cap profetic"). În tradiţia hindusă, zeul înţelepciunii şi simbol al autorităţii spirituale, Ganeşa, are capul înlocuit cu un cap de elefant; în Satapatha Brâhmana (XIV.I) se povesteşte despre înţeleptul (rshi) Dadhyac că era ameninţat de Indra cu decapitarea dacă va transmite învăţătura meliferă (madhu-vidya), de aceea Aşvinii (gemenii călăreţi, fiii Soarelui şi ai Iepei, aceeaşi Iapă din I Ching şi din basme) vor înlocui capul brahmanului cu un cap de cal şi acest cap de cal le va transmite învăţătura; Indra îl va decapita pe Dadhyac şi gemenii Aşvini îi vor pune la loc capul originar. Columna lui Traian dezvăluie obiceiul de a înfige în pari capetele duşmanilor, ori aceste capete ce au dobândit un nou "corp", sunt proiecţiile "capului sacrificiului", parul fiind Axis Mundi; şi dovada că, de fapt, este vorba despre o noimă profund spirituală şi chiar benefică o găsim tot la stindardul dacic unde capul de lup apare tras în ţeapă. În "Povestea lui Harap Alb" regăsim acelaşi scenariu: Spânu îl decapitează pe Harap Alb, iar fata împăratului Roş va repune capul sacrificiului. Capul de lup al dacilor se înscrie în acest tablou iniţiatic şi spiritual. Indiferent de cât de conştienţi mai erau dacii lui Decebal despre aceste noime sacre ale capului, simbolismul său rămâne veşnic şi imuabil. Balaurul cu cap de lup este, prin urmare, nu numai "Şarpele zburător", emblemă a Principiului suprem, a Balaurului supraluminos, dar şi "capul" înţelepciunii divine, gura de lup fiind cu adevărat "gura de rai" sau "gura de aur".

nota red: cartea dlui profesor Mircea Tamas (Canada) "Cu moartea pe moarte calcind", editata in Romania, la Timsoara, incearca un lucru aproape imposibil: sa armonizeze ortodoxia cu zalmoxismul si spiritualitatea vedica. Daca aceasta armonizare s-ar fi incercat de pe fundamentul traditiilor spirituale ortodoxe sau vedice (mai bine cunoscute, cea zalmoxiana fiind doar punctata de moderni, lipsa fiind chiar corpul scris al aestei spiritualitati misterioase) lucrarea ar fi avut de parcurs abisuri metodologice aproape imposibil de strabatut. Dl Tamas a pornit in temerara sa navigare din alta parte: de la traditia primordiala, de la inceputul lui homo sapiens sapiens si, in opinia noastra, a reusit. Nu vom analiza aici caretea aceasa scrisa tornadic capitol dupa capitol, nu vom impinge sintaxa cercetarii dlui Tamas in cea academica, de la Bucuresti sau Toronto, sau in cea brahmanica, din codrii Gangelui sau Himalaiei, nici in cea a pustiului arabic unde s-au manifestat patriarhii evrei. Nu vom reusi, in acest caz, nici macar sa vedem daca ingerii sint cu fata sau sexul (bizantin) spre noi. Nu vom merge nici dupa "Harap Alb", iubit cu pasiune de autor, nici dupa casnonul ortodox care, cum bine sa stie, are putine tangente "ecumenice" cu cel dacic si vedic. Dar pasiunea de cercetator al autorului este atit de inalta, verba cu care isi demonstreaza teorema, atit de coplesitoare, dragosteapentru stramosii ostri mitici (care-s si stramosii intregii lumi) atit de uriasa, ca volens-nonlens ridicam ochii de pe cotidianul nostru pragmatic si zice-mi "Bun venit pe aripile cercetarii" acestei carti de visare rom^neasca pe tarmuri canadiene.

Mircea Tamas -Capul de lup (fragment din cartea "Cu moartea pe moarte calcind")


Create an account