In paduri inalte, in timpul noptii negre,
Sub luna-ceea plina, cea cu luciri funebre,
Se-aude-un lup sihastru, ce urla cu turbare,
Caci si-a pierdut poporul, si-acum aceasta-l doare.

Iar eu il caut prin padure, trecand prin umbra noptii,
Sa-i amintesc ca dacii nu au pierit cu totii;
Si-l rog cu intristare, pe mine sa m-ajute,
Caci fratii nostri vor ca tara lor s-o uite.

Putini au mai ramas cei ce-si iubesc poporul,
Si multi sunt cei ce vor sa ne distruga dorul,
Iar eu, neputinciosul, din calea lor dispar,
Caci ei sunt prea puternici, si lupta mi-e-n zadar.

„De-aceea vin la tine, si-ti cer sa ma ajuti,
Caci numai tu, strabune, mai poti sa ii infrunti,
In oameni sa invii dorinta lor cea veche,
Sa fim din nou un neam,... un neam fara pereche!”

Auzind acestea, lupul a inceput sa urle,
De rasuna in noapte intreaga sa padure,
Si-a asteptat in taina, din cer sa se coboare
Un lup batran si alb, si fioros si mare.

Si m-a-ntrebat indata, vorbind in romaneste:
„-Cine esti tu de spui asemenea poveste?
Poporul nostru-i sfant, nu cade in pacat!
-Stiu ca poporu-i sfant, dar poate a uitat...”

Gandindu-se in taina, grabit el a strigat,
Si sute, mii de lupi au aparut indat’,
Si au pornit la lupta c-o furie turbata
Sa aminteasca dacilor ceea ce-au fost odata.

Cand lupta s-a sfarsit, cu pierderi mari si grele,
Tot noi am biruit, si ne-nchinam la stele!
Iar marele lup alb s-a-ntors la Zalmoxis,
Si de-acolo sus, din ceruri, cu dragoste ne-a zis:

„Acum la voi ramane povara-aceasta mandra:
Sa aparati poporul, limba si tara noastra sfanta,
Sa fiti in veci puternici, barbati biruitori,
Sa nu uitati ca sunteti din nou nemuritori!”

Cand legea noastra veche a revenit in tara
Eu m-am bucurat pentru intaia oara;
Acum in minte-mi zace, frumos, un singur gand:
A biruit definitiv poporul nostru sfant!"