Sunt una si aceeasi populatie, consideratã de lumea anticã ramura nordicã a marelui neam al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al Rom�niei. Denumirea de geti, folositã cu predilectie de scriitorii greci, desemneazã �n ansamblu populatia geto-dacilor, dar are �n vedere mai ales triburile si uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpati si p�nã la Balcani. Cealaltã denumire, de daci, preferatã de autorii latini, se referã la populatia din regiunile intracarpatice si de vest ale Daciei.

Vorbind despre marea expeditie a lui Darius �mpotriva scitilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune cã regele persilor, �nainte de a ajunge la Istru, “birui mai �nt�i pe geti”. Acestia se cred nemuritori si sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci. Pentru aceeasi perioadã se mai �nt�lnesc unei stiri succinte si generale la Hecateu, Sofocle si Tucidide (Istoirii, II, 96, 1 ). Izvoarele �i pomenesc mai frecvent pe geto-daci �ncep�nd cu a doua jumãtate a sec.IV �.e.n.. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum, probabil un conducãtor al getilor de la Dunãrea de Jos.

�n anul 335 �.e.n., Alexandru cel Mare, dupã cum ne povesteste istoricul grec Adrian (Expeditia lui Alexandru, I,5), ajung�nd la Dunãre, �nt�mpinã rezistenta getilor din st�nga fluviului. O puternicã fortã geticã avea sã distrugã armata macedoneanã si pe comandantul ei Zopyrion �n anul 326 �.e.n., undeva �n zona gurilor Dunãrii, la �ntoarcerea acesteia din expeditia contra scitilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 si Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).

Pe la 300 �.e.n. �i �nt�lnim pe getii din c�mpia munteanã uniti �ntr-o mare si puternicã uniune de triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istoricã, XXI, 11,12), relateazã cã getii condusi de regele Dromichete reusesc sã �nfr�ngã cele douã expeditii ale lui Lysimach, �ntreprinse la nord de Dunãre si sã facã prizonieri, mai �i pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe �nsusi Lysimach, regele Traciei, care este dus �n cetatea Helis, resedinta cãpeteniei gete, situatã undeva �n c�mpia Dunãrii. Plin de �ntelepciune si mãrinimie, Dromichete crutã viata lui Lysimach, dupã ce mai �nainte l-a �ncãrcat de daruri pe fiul acestuia, si-l elibereazã din captivitate. El primeste �n schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate si chiar pe fiica acestuia de sotie.

Pentru a doua jumãtate a sec.III si �nceputul sec.II �.e.n., douã documente epigrafice descoperite la Histria, atestã prezenta la Dunãrea de Jos, mai precis prin pãrtile de sud ale Moldovei si nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine geticã, pe nume Zalmodegikos si Rhemaxos. Aproximativ �n aceeasi vreme, dupã cum spune Trogus Popmpius (la Iustin , Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stãp�nea prin pãrtile Moldovei, poate si �n estul Transilvaniei, pedepseste pe supusii sãi, pentru motivul cã nu au luptat cu succes �mpotriva bastarnilor (neam germanic). De la acelasi scriitor antic mai aflãm cã puterea dacilor creste pe vremea regului Robobostes.

Secolele I �.e.n. �nseamnã, pe plan economic, politic si cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Aceastã perioadã este dominatã de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista si Decebal. Primul care domneste aproximativ �ntre anii 80-44 �.e.n. este denumit �ntr-o inscriptie greceascã din Dionysopolis (Balcic) “cel dint�i si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit vreodatã peste Tracia”.

Din informatiile scriitorilor antici (Strabon--Geografia, VII, 3, 11) - contemporan cu marele rege dac - si Jordanes (Getica) rezultã cã Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu. �n jurul anului 60 �.e.n., el distruge puterea celtilor boii, p�nã �n Slovacia, apoi cucereste orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Mãrii Negre, de la Apollonia si p�nã la Olbia. �ntr-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ �ntre anii 60-48 �.e.n., Burebista reusesete sã �ntemeieze un mare regat, care se �ntindea spre vest si nord-vest p�nã la Dunãrea de Mijloc si Morava spre nord p�nã la Carpatii Pãdurosi si spre est p�nã la Nistru si Marea Neagrã, iar spre sud, peste Dobrogra p�nã la Balcani. Stãp�n pe o Dacie mare si puternicã, Burebista intervine �n politica Romei, lu�nd partea lui Pompei �n disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt confirmate de relatãrile lui Strabon:”Ajung�nd �n fruntea neamului sãu, getul Burebista l-a �nãltat at�t de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fatã de porunci �nc�t �n c�tiva ani a fãcut un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba, �ncã a ajuns sã fie temut si de romani”. Dupã disparitia de pe arena politicã a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al saselea deceniu al sec.I �.e.n. (45-44), izvoarele literare mentioneazã o serie de regi geto-daci, printre care se remarcã Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Diuras, Diurpaneus si, �n Dobrogra, Roles, Dapyx si Zyraxes.

O altã figurã proeminentã a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface unitatea Daciei, este prezentat de Dio Cassius (Istoria romanã, LXVII,6,1) ca un rege priceput �n ale rãzbiului, iscusit la faptã, mester �n a �ntinde curse si viteaz �n luptã. Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarcã �n mod deosebit prin rãzboaiele purtate �mpotriva romanilor, primele confruntãri av�nd loc �n timpul �mpãratului Domitian. Rãzboaiele daco-romane din anii 101-102 si 105-106, soldate cu �nfr�ngerea si supunerea geto-dacilor, au �nsemnat si sf�rsitul lui Decebal, tara fiind transformatã �n provincie romanã. �n toiul luptelor cu romanii, ca si de-a lungul �ntregii sale existente, Decebal s-a dovedit un mare conducãtor, priceput si abil �n arta rãzbiului si �n politicã, rãm�n�nd un exemplu mãret de dãruire totalã pentru binele si libertatea neamului sãu.

O imagine mai completã a ceea ce a �nsemnat istoria si civilizatia geto-dacilor �n cadrul lumii antice rezultã din cercetãrile arheologice. Gratie acestor investigatii se cunosc acum numeroase asezãri si cetãti geto-dacice. Situate pe terasele r�urilor, pe boturi de dealuri si coline subcarpatice, cele mai multe asezãri apar ca centre �ntãrite, prevãzute cu santuri si valuri de apãrare si cu pante abrupte. Uneori valurile sunt �ntãrite cu ziduri de piatrã (Cotnari-Moldova), alteori cu b�rne si vãlãturi de chirpici ars (popesti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman, Mãrg2ritesti si Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate si unele din davaele lui Ptolomeu; Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Rãcãtãu si Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-Popesti (Muntenia), Buridava-Ocnita (Oltenia) si Ziridava-Pecica (Banat).

De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, �n zonele de dealuri subcarpatice si pe coline de munte, cetãti cu ziduri durate �n piatrã dupã moda greceascã. Asemenea cetãti au fost identificate si cercetate �n muntii din zona Orãstiei, la Grãdistea Muncelului, unde se afla Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, la care se adaugã Piatra Craivii (jud.Alba), Bãnita la vest de bazinul Jiului, Tilisca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) si B�tca Doamnei (Piatra Neamt). �n multe din aceste cetãti s-au ridicat, pe l�ngã locuinte si ateliere, sanctuarea mãrete asemãnãtoare templelor antice greco-romane.

Cultura geto-dacilor, corespunzãtoare celei de-a doua v�rste a fierului (epoca Latene), cunoaste o evolutie �n timp ce poate fi urmãritã �ncep�nd cu a doua jumãtate a sec.V �.e.n.. Av�nd ca fond principal traditiile si mostenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contributia si a unor elemente de influentã greceascã si celticã. �n sec.III-I �.e.n. si sec.I e.n., cultura geto-dacilor se generalizeazã, devenind unitarã pentru �ntreaga Dacie. Dintre componentele culturii geto-dacice, ceramica este elementul cel mai rãsp�ndit si cel mai caracteristic. Geto-dacii au utilizat ceramica lucratã at�t cu m�na, c�t si cu roata. Getii din zona Dunãrii se dovedesc a fi mesteri priceputi �n prelucrarea argintului si �n realizarea unor adevãrate opere de artã. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogra), Peretu, Gãvanu (Muntenia),Craiova (Oltenia), alcãtuite din coifuri, vase, piese de harnasament etc., se remarcã prin executia tehnicã si prin ornamentatia lor deosebitã. �n sec.I. �.e.n., geto-dacii dovedesc o ã deosebitã �n confectionarea unor obiecte de podoabã si vase-cupelucrate �ntr-un stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lãntisoare, fibule, brãtãri si alte podoabe din tezaurele de la S�ncrãieni, Cerbãl, Surcea, ªeica Micã (Transilvania), Herãstrãu, Merii Goala, Coada Malului, Poiana Gori si Tifesti din Dacia extracarpaticã.

�n mod cu totul deosebit , geto-dacii evidentiazã prin monetãriile lor proprii. Ei emit o gamã variatã de monede de argint folosind tehnica greceascã si prelu�nd unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor triburi si uniuni de triburi din sec.III-�.e.n.. �n vremea lui Burebista se trece la o monetãrie unicã de tipul denarilor romani republicani. Numeroasele unelte de fier descoperite �n asezãrile si cetãtile geto-dacilor sunt o dovadã a nivelului la care se situa mestesugul prelucrãrii fierului, t�mplãria, agricultura, cioplitul pietrii, constructia de locuinte s.a. Tezaurele de monede, obiecte de podoabã si diferite alte produse de facturã, greco-romanã, venite pe calea schimburilor indicã raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioarã. O serie de elemente de culturã geto-dacicã continuã sã supravietuiascã mult timp dupã cucerirea Daciei de cãtre romani, at�t �n cadrul provinciei, c�t si �n afara acesteia. Ele vor contribui la sinteza culturalã daco-romanã, servind ca argument la netãgãtuit al continuitãtii geto-dacilor p�nã la topirea lor �n neamul rom�nesc de mai t�rziu.

MARI PERSONALITATI ALE TRACILOR DE NORD

�NAINTE DE BUREBISTA

Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o �ntinsãparte din sud-estul Europei, de la nord de Carpati �nã �n Asia Micã si din Panonia si Iliria p�nã �n tinuturile de stepã din rãsãritul scitic, se grupau �n douã ramuri principale, despãrtite prin lantul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau �ntreaga Rom�nie de azi, precum si largi spatii �n jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau �n cuprinsul Bulgariei actuale, precum si pe coasta de nord a Mãrii Egee cu Str�mtorile si partea de nord-vest a Anatoliei.

Cele douã grupãri trace au avut o evolutie diferitã, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante �ntre ele;chiar influentele comune pe care le-au primit �n decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, grecesti, celtice, romane- s-au concretizat �n orientãri cu efecte divergente. Pe c�nd Tracia de Sud avea sã devinã, p�nã la urmã, din punct de vedere cultural un focar de elenism, continu�ndu-si dezvoltarea �n aceastã directie chiar �n �ndelungata ei situatie de provincie romanã, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, form�nd provinciile Moesia si Dacia, vor sf�rsi prin a fi cu desãv�rsire romanizate, cu toate cã si �n cuprinsul lor influentele civilizatiei elene se manifestaserã din vechi timpuri si cu o intensitate ne�ntreruptã.

Primul dintre conducãtorii cunoscuti ai unei populatii din Dacia anticã este Spargapeithes, pe care Herodot �l pomeneste pe la �nceputul sec.V �.e.n., ca rege al agatirsilor “Pãrintele istoriei” ne lasã a �ntelege cã acest personaj a fost oarecum �nrudit cu regii sciti, ceea ce, de altfel, se confirmã si prin aspectul iranian al numelui sãu. Se stie cã scitii, ca toate popoarele nomade din nordul Mãrii Negre si de dincolo de Caspica si ca medo-persii si partii, fãceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite conventional “iraniei”. Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care �i localizeazã pe r�ul Maris (Mures), deci �n Dacia, istoricul grec �i distinge de sciti, caracteriz�ndu-I ca apropiati de traci si arãt�ndu-i ca “foarte ferchesi, gãtiti cu podoabe de aur”, ceea ce corespunde renumelui de tarã auriferã al Daciei. Aceastã diferentiere reiese si din atitudinea ostilã a agatirsilor fatã de sciti, ca a unui popor sedentar de munte fatã de incursiunile unui popor nomad stepã. Herodot ne mai informeazã cã Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, �ntinz�ndu-I o cursã probabil cu prilejul unui rãzboi. ªi tot de la istoricul grec aflãm cã, putin mai �nainte, pe vremea marii expeditii persane a lui Darius I �mpotriva scitilor, de prin anul 512 �.e.n., agatisii au refuzat sã le dea ajutor acestora, mentin�ndu-se neutri. Iar c�nd, �n retragerea lor strategicã, scitii au cãutat sã se apropie de Carpati pentru a-i atrage pe persi �ntr-acolo si a-i pune �n conflict cu agatirsii, acestia s-au arãtat gata de a-i respinge cu armele si pe unii si pe ceilalti.

Din stirile pe care ni le oferã Herodot reiese cã agatirsii trebuie sã fi fost la origine o populatie iranianã, diferitã �ntruc�tva de sciti, care, invad�nd �n scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasã dominantã peste tracii nordici locali si a sf�rsit prin a fi asimilatã de cãtre acestia. Mai este, �nsã, foarte probabil ca numele de agatirsi, pe care numai Herodot �l pomeneste (cãci autorii ulteriori nu fac dec�t sã-l �mprumute de la el), sã reprezinte doar o poreclã datã de sciti tracilor carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este cã istoricul grec si-a procurat informatiile despre regiunile noastre din mediul scitic de la Ilbia si cã, dupã el, nimeni nu-i mai atestã, pe agatirsi �n Dacia. Arheologia, dupã cum a aratat Vasile P�rvan �n Getica si dupã cum s-a precizat prin �ntinsele cercetãri mai recente. (Al.Vulpe �n Memoria antiquitatis, II, 1970), la confirmat pe Herodot dovedind existenta �n acea vreme a unei asociatii de forme iraniene si trace �n cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei. �n lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a cãrui ob�rsie scito-iranianã, deja �ndepãrtatã nu l-a �mpiedicat sã-si apere cu d�rzenie patria tracã �mpotriva scitilor.

Au existat si alti conducãtori ai getilor care s-au distins �n luptele pentru apãrarea pãm�ntului lor, dar al cãror nume, din pãcate, nu este cunoscut. Nu s-a pãstrat numele personalitãtilor care a condus viteaza rezistentã a getilor �mpotriva lui Darius �n Dobrogra, singurii locuitori de la sud de Dunãre care s-au �ncumetat sã-l �nfrunte pe puternicul cuceritor persan, merit�nd caracterizarea admirabilã a lui Herodot, de cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu stim cum se va fi numit acel, “rege al dunãrenilor” (Histrianorum rex) care, aproape douã secole mai t�rziu, s-a opus cu eficacitate pãtrunderii scitilor lui Atheas �n tãrile din dreapta Dunãrii si care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus) numai rpin titlul mentionat, a fost un conducãtor al getilor de pe Istros (Dunãre). Tot, astfel, nu stim cine �i va fi condus pe getii din pãrtile Teleormanului de azi care, ajut�ndu-i pe tribalii regelui Syrmos, �mpotriva lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor sã-I ameninte trec�nd Dunãrea demonstrativ, fãrã a �ndrãzni, totusi - dupã cum relateazã istoricul Arrianus- sã-I urmãreascã �n stepele lor. Nu ne este cunoscut nici numele cãpeteniei getilor, prin stepa Bugeacului, au zdrobit oastea macedoneanã a lui Zopyrion, generalul aceluiasi Alexandru cel Mare, �ntr-o bãtãlie �n care trufasul general a plãtit cu viata veleitatea de a se impune unei tãri getice (Trogus-Iustinus).

�n schimb nu mult timp dupã Alexandru istoria a rãsunat de numele lui Dromichete (Dromichaites), regele getilor din C�mpia Rom�nã, de azi, personalitate vestitã at�t prin �nsusirile sale militare, c�t si prin �ntelepciunea politicã si generozitatea dovedite cu prilejul unei victorii memorabile obtinute asupra macedoneanului Lisimah Lysimachos), amic din copilãrie al lui Alexandru si unul dintre cei mai buni generali ai sãi, devenit dupã moartea acestuia rege al Traciei balcanice. Cãut�nd sã fixeze granita regatului sãu pe Dunãre, Lisimah s-a izbit de �mpotrivirea getilor lui Dromichete. �n 291 �.e.n., Lisimah a trecut Dunãrea �n fruntea unei mari osti. �ncumet�ndu-se su227ã �nainteze mult �n C�mpia Bãrãganului, �n dorinta de a--si asigura un succes fulger, a nimerit �n mrejele tacticii getilor, care se ãgeau necontenit, obosindu-l pe adversar si atrãg�ndu-l �n pãrtile cele mai singuratice ale stepei, lipsite de apã si de hranã. C�nd pastea lui Lisimah, fr�ntã de ostenealã si stinsã de sete, se afla departe de baza sa de plecare, s-a vãzut deodatã �ncercuitã de fortele superioare ale getilor, lovitã de p�lcurile lor de arcasi cãlãri si amenintatã cu un mãcel �ngrozitor, fãrã putintã de retragere, nici de rezintentã. Lisimah a fost nevoit sã depunã armele cu toti ai sãi si sã se lase la voia �nvingãtorilor. Asa a cãzut prozonier unul dintre cei mai strãluciti monarhi elenistici, care participase la toate gloriaosele campanii ale lui Alexandru cel Mare din Asia. Se povesteste cã, numaidec�t dupã capitulare, sorbind cu nesat apa oferitã de biruitorul get, Lisimah ar fi exclamat cu tristete:”Pentru c�t de micã plãcere am ajuns rob din rege ce eram!”.

Numerosii captivi au fost dusi �n cetatea de resedintã a lui Dromichete, numitã Helis, �ncã neidentificatã. Acolo, oastea geticã, reprezent�nd �nsusi poporul, potrivit stadiului de democratie militarã de atunci, a cerut moartea prizonierilor.Dar chibzuitul Dromichete, cuget�nd sã tragã c�t mai multe foloase din succesul obtinut, s-a �mpotrivit acestei porniri. Aduc�nd argumente �ntelepte, a izbutit sã potoleascã furia rãzboinicilor �mbãtatti de biruintã si sã-I convingã cã, �n loc de o rãzbunare s�ngeroasã, care n-ar avea drept urmare dec�t alte rãzboaie, poate nu tot at�t de norocoase pentru ei, era mai cuminte sã se arate omenosi si sã-I crute pe dusmanii prinsi, c�sting�ndu-si recunostinta lor si obtin�nd de la ei o pace c�t mai favorabilã, cu recãpãtarea posesiunilor getice din dreapta Dunãrii. Cuv�ntul regelui a fost ascultat si, dupã cum povesteste istoricul antic Diodor, a urmat un ospãt de �mpãcare, cu douã mese, una foarte cumpãtatã si sãrãcãcioasã pentru geti, alta deosebit de luxoasã pentru regele captiv si pentru tovarãsii sãi. Ridic�nd paharul sãu din corn de vitã, Dromichete l-a �ndreptat spre cupa de aur a lui Lisimah, �ntreb�ndu-l care dintre cele douã mese i se pãrea mai demnã de un rege. La rãspunsul acestuia:”Fireste, a macedonenilor”, regele get i-ar fi fãcut cu bl�ndete o mustrare ironicã:”Atunci de ce ai lãsat acasã la tine un trai at�t de plãcut si de strãlucit si te-ai apucat sã vii la niste barbari cu viata asprã, �ntr-o tarã fãrã roade �ngrijite, bãtutã iarna de geruri si de crivãt, unde nici o oaste strãnã nu poate scãpa teafãrã?” Lisimah ar fi declarat cã �i pare rã de nesocotinta sa, dar cã, recunoscãtor pentru bunãvointa cu care a fost tratat, va rãm�ne totdeauna prietenul getilor. Fgapt este cã pacea a fost �ncheiatã solemn, cu acceptarea conditiilor lui Dromichete si cã, �n semn de consacrare a aliantei, acesta a luat-o �n cãsãtorie pe fata lui Lisimah, cara a fost eliberat cu toti ai sãi.

Prin aceastã �nrudire dinasticã, uniunea triburilor getice de la Dunãrea de Jos a intrat sub auspiciile cele mai prielnice, �ntr-un contact si mai str�ns cu lumea elenisticã, ceea ce, �ntre altele, a �nlesnit intensificarea pãtrunderii civilizatiei grecesti la nord de Dunãre, si ca reflex, accelerarea progreselor culturii geto-dace, al cãrei av�nt este constatat de arheologi tocmai cu �ncepere din aceastã vreme.
"