Originalitatea gândirii militare
Date: Monday, December 15 @ 00:31:12 EET
Topic: Armata Dacică
Foarte priceputi la planurile de razboi
si iscusiti in infaptuirea lor,
dibaci in intinderea de curse
Armata si societate in spatiul romenesc
Dr. Mircea Dogaru si colectivul
Studiul fenomenului militar antic în spatiul românesc oferă imaginea unei gândiri militare originale, formată în timp, ca urmare a acumulărilor de învătăminte practice, a vointei neclintite de libertate a comunitătii tracilor nord-balcanici, a sprijinirii si promovării de către societate a conducătorilor militari capabili, cazul lui Decebal fiind în acest sens elocvent. Hotărârea de a i se acorda demnitatea regală, a avut o motivatie precisă, fiind luată de regele Duras si sfatul său în situatia în care în anul 86 e.n. romanii se pregăteau să mute teatrul de operatii militare pe pământul rămas încă liber, nord-dunărean, al geto-dacilor. În fata iminentei ofensive romane se impuneau: organizarea apărării teritoriului, potrivit unei conceptii strategice realiste, lichidarea tendintelor anarhice ale căpeteniilor locale, completarea sistemului defensiv prin mobilizarea eforturilor întregii populatii, întărirea disciplinei si cresterea calitativă a nivelului de pregătire a oastei, încheierea unui sistem viabil si operativ de aliante, etc. Toate acestea nu puteau fi realizate decât sub conducerea unui rege tânăr, energic, iscusit comandant de oaste si abil diplomat. Însăsi promovarea lui Decebal, asadar, în fruntea statului si ostirii geto-dacilor, oglindeste caracterul realist al gândirii politice si militare a înaintasilor nostri, în măsură să analizeze obiectiv situatiile concrete, propria capacitate economică, demografică si militară (efective, înzestrare cu tehnică de luptă, instruire, eficacitatea sistemului de fortificatii, etc.) si posibilitătile adversarului. De concretizarea acestui mod de abordare a războiului, se leagă elementul de tranzitie, de continuitate, mostenit si dezvoltat de doctrina militară românească: mobilizarea tuturor celor în stare să poarte armele în situatia în care societatea se confruntă cu un pericol extrem.
Gândirea militară a geto-dacilor, ca si a urmasilor lor românii, poate fi caracterizată prin suplete si capacitate de adoptare si adaptare la nou, fiind în acelasi timp, imaginativă si constructivă, în măsură să creeze forme si procedee de actiune neasteptate pentru adversar. Spre exemplificare, pot fi citate:
1. introducerea de către Dromichaites a generalului Seuthes în dispozitivul inamic, în rol de trădător (stratagemă la care va recurge, într-o variantă adaptată conditiilor concrete si Ștefan cel Mare în lupta de la Șcheia - 1486), cu scopul atragerii în 292 î.e.n. a ostirii lui Lysimacos pe o directie secundară de înaintare spre cetatea Helis, prin "locuri neprielnice", într-o zonă depopulată si aridă, fără apă si mijloace de subzistentă, unde se pregătise încercuirea macedonenilor epuizati;
2. stratagema regelui odris Seuthes care, asediat de atenieni în Chersonesul trac, a angajat "2 000 de geti usor înarmati si le porunci în taină să năvălească - ca si cum ar fi dusmani - să pârjolească tara si să atace pe cei de la ziduri", situatie în care atenienii "prinseră inimă si coborâră din corăbii si se apropiară de ziduri. Seuthes iesi dinăuntrul zidurilor si-i întâmpină pe atenieni, deoarece getii urmau să se alăture trupelor sale. Când acestia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe dusmani din spate si, luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta getii, îi nimiciră pe toti";
3. stratagema imaginată de Decebal în timpul primei bătălii de le Tapae (88 e.n.) când, coplesit de fortele lui Tettius Iulianus pentru ai sili pe romani să se retragă "tăie arborii care primprejur si rezemă de trunchiuri arme, pentru ca romanii temându-se să nu fie soldati să se retragă ceea ce se si întâmplă". De altfel Decebal era vestit pentru calitatea sa de "mester a întinde curse" si a fost prin puterea geniului său, după Cassius Dio, aproape de a opri cursul războiului cu Traian prin doua procedee neasteptate, vizând anihilarea comandamentului advers:
a) trimiterea în Moesia în iulie 105 a unui grup de diversiune pe care astăzi l-am numi de "comando" cu misiunea de a-l lichida pe Traian întrucât la "acesta se putea ajunge usor", deoarece "din pricina războiului el primea fără a alege pe cel ce voia să vorbească cu dânsul. Decebal trimise, deci, în Moesia niste fugari ca să-l omoare dar acestia n-o putură face; unul din ei fiind bănuit fu prins si dat chinurilor mărturisind tot planul urzit de dânsul";
b) invitarea la tratative în aceeasi perioadă si capturarea lui Gnaeus Pompeius Longinus, comandantul trupelor de ocupatie romane din Dacia pe care voia să-l folosească drept mijloc de presiune împotriva lui Traian, căruia-i va cere prin soli "să-i lase tara până la Istru si să-i întoarcă banii pe care-i cheltuise cu războiul; numai asa îi va da drumul lui Longinus". Și acest plan esuând prin sinuciderea captivului, Traian a trecut la declansarea "celui de-al 2-lea război dacic" pe care dată fiind "viclenia" recunoscută a lui Decebal l-a purtat "mai mult cu pază decât cu înfocare". Evitarea războiului prin orice mijloace, urmărindu-se salvarea populatiei si a bunurilor materiale a constituit un alt aspect caracteristic gândirii militare a geto-dacilor, intrat în tezaurul gândirii militare românesti. Burebista, Dicomes, Coson intervin în luptele dintre triumviri împotriva celor pe care-i considerau adversari ai poporului lor (Caesar si Octavianus), în ideea sprijinirii preluării puterii în imperiul vecin de către unii potentiali aliati, cu care initiază tratative (Pompeius, Antonius) asa cum peste secole Mircea cel Bătrân avea să-i sprijine în scopul îndepărtării primejdiei otomane, pe Musa, Mustafa si Bedr-ed- Din, în anii 1409-1418 împotriva aliatului Bizantului, Mehmed I, mezinul lui Bayezid Ildnrîm.
O dată războiul declansat, tratativele au fost folosite în scopul câstigării timpului necesar organizării apărării si protectiei bunurilor materiale si a populatiei neluptătoare, elocventă fiind în acest sens aprecierea lui Cassius Dio că "Decebal fu gata să se învoiască (în iarna 101-102 e.n.) la toate cele ce i s-ar fi poruncit, nu că avea de gând să se tină de ele, ci ca să mai răsufle putin". Scopului permanent urmărit al evitării sau diminuării pierderilor, i-au corespuns, în planul strategiei si tacticii, elementele specifice strategiei războiului popular si tacticii luptelor de hărtuire în vederea epuizării fizice si psihice a agresorului, atragerii sale în ambuscadă si nimicirii pe părti cu forte reduse. Atât comandantilor militari ai geto-dacilor, cât si celor ai ostirilor române mai târziu li se poate atribui remarca făcută pe seama lui Ștefan cel Mare că "n-au îndrăznit să iasă la gol" (în fata turcilor, în sesul Buceacului în 1484), ei preferând bătăliilor în câmp deschis, atragerea inamicului în locuri strâmte, muntoase, împădurite sau mlăstinoase pentru a nu-i permite desfăsurarea integrală a fortelor. Și în aceasta rezidă ratiunea altor aspecte originale ale gândirii militare autohtone: permanenta utilizare a terenului ca aliat, optiunea pentru crearea unui organism militar suplu, manevrier, eficace în orice situatie, renuntarea la angajarea unor bătălii decisive în scopul apărării cetătilor, extinderea ariei strategice si operationale la întreg teritoriul tării si, pe plan superior la întreg teritoriul controlat de adversar, prin realizarea unui sistem eficace de aliante, păstrarea unui spatiu de rezervă în cazul unei înfrângeri, pentru concentrarea rezervelor si organizarea în continuare a rezistentei, asa cum a încercat să procedeze Decebal, după părăsirea Sarmizegetusei si retragerea spre teritoriile rămase neocupate în interiorul arcului carpatic.
Toate acestea conferă gândiri militare a înaintasilor nostri geto-daci, caracterul activ si dinamic, varietatea de mijloace de exprimare, mostenite si continuu îmbogătite de gândirea militară românească. Strategia si tactica În conditiile în care, în conflictele armate, evitarea pierderilor umane - populatia fiind considerată din totdeauna la noi principala avutie a unui pământ - si materiale a constituit unul dintre scopurile centrale urmărite de organizatorii apărării, strategia si tactica s-au orientat în directia obtinerii cu mijloace reduse si în timp scurt a victoriei împotriva unor agresori în marea majoritate a cazurilor superiori ca efective si dotare cu tehnică de luptă si, potrivit concluziei marelui istoric Radu Rosetti la încheierea capitolului mostenirii artei militare românesti, "este cu atât mai demn de admiratie faptul că strategia dacilor a fost asa încât, cu mijloace materiale inferioare, cu proceduri tactice deosebite a reusit să opună romanilor o rezistentă care nu a putut fi înfrântă decât cu mijloace puternice si numai după eforturi făcute mai multi ani de-a rândul". Ca trăsături definitorii ale strategiei geto-dacilor, transmise urmasilor si îmbogătite cu noi dimensiuni de către acestia, strategie subsumată scopului primordial pentru ei al războiului - apărarea libertătii, independentei si integritătii teritoriului, se pot desprinde: justa proportionare si acordare a scopurilor (stăvilirea si respingerea agresiunii, răsturnarea raportului de forte în plan strategic, etc.) cu mijloacele (propria capacitate de luptă si fortele aliate); alegerea corespunzătoare a obiectivelor strategice (realizarea apărării strategice, urmată de contraofensivă sau ofensiva strategică în scopul răsturnării "frontului" inamic, al mutării teatrului de actiuni militare pe teritoriul controlat de acesta) si a formelor adecvate de actiune; câstigarea si păstrarea initiativei, pentru a impune momentul si locul bătăliei; concentrarea fortelor în vederea acesteia; asigurarea actiunilor strategice, prin conjugarea eforturilor proprii cu ale aliatilor; păstrarea unui spatiu si a unor forte în rezervă în vederea răsturnării unor situatii defavorabile; adaptarea la situatii impuse de teren si de starea vremii si îndeosebi impunerea unor situatii legate de aceste două elemente prin angajarea unor campanii în conditii deosebite, pe timp de iarnă si utilizarea ca "aliat" a terenului muntos, împădurit, mlăstinos sau arid.
De asemenea, atât Burebista în anii 49-44 î.e.n., Cotyso (poate urmas a lui Deceneu la Sarmizegetusa, poate numai un "rege" local din Banat) si Zyraxes (rege în nordul Dobrogei, având resedinta la Genucla) în anii 31-28 î.e.n., cât si presupusul tată a lui Decebal, Scorilo (Coryllus) sau Duras (Dorpaneus) în 69 e.n. a stiut să exploateze cu abilitate ocazia oferită de izbucnirea războaielor civile la Roma, declansând, prima contraofensivă menită să-i arunce pe romani din nou în Macedonia, ceilalti - ofensivele strategice având ca scop eliberarea teritoriului getic sud-dunărean cotropit. Pentru constituirea unui sistem de aliante eficace, apt să contracareze prin cumul, fortele si mijloacele de luptă ale agresorului, au utilizat disensiunile dintre adversari, reusind, spre exemplu, să facă front comun cu triburile năvălitoare ale scitilor împotriva lui Darius în 514 î.e.n. si a "guvernatorului" lăsat de Alexandru Macedon în Thracia, Zopyrion (326 î.e.n. sau, după unele opinii 334/333, 331/330); ale celtilor (109 î.e.n.), bastarnilor (29-38 e.n., 85-86 e.n.), cvadiilor si marcomanilor (88-89 e.n.), sarmatilor, îndeosebi roxolani (69 e.n., 85-86, 101-105, 117-118), burilor (101-1029, chiar cu macedonenii (171-168 î.e.n.) împotriva romanilor. Au făcut în acelasi timp apel la interesul comun în organizarea rezistentei armate, raliindu-si celelalte triburi trace nord-balcanice (ex.: tribalii în 335 î.e.n., moesii răsculati în anii 26,69,86 e.n.) sau coloniile grecesti (339 î.e.n. când, în fruntea coalitiei geto-histriene apare un "rex Histrianorum"; 326 î.e.n. când sunt aliatii Olbiei împotriva macedonenilor, 300-292 î.e.n., când Dromichaites dirijează efortul comun de apărare împotriva pretentiilor de dominatie ale lui Lysimachos; în anii 72-71 î.e.n., 61 î.e.n. împotriva proconsulilor romani ai Macedoniei, etc.), pe Ariovist, regele suebilor (60-50 î.e.n.) sau pe Pacorus II, regele partilor (103-105 e.n.), etc.
Un moment de logică persuasivă l-au constituit în această directie apelurile lui Decebal către vecini din primăvara anului 105 când, potrivit lui Dio Cassius îi "îndemna la război" spunându-le că dacă-l vor părăsi pe dânsul, si ei se vor primejdui, că mai sigur si mai usor îsi vor păstra libertatea luptând împreună cu el înainte de a da nenorocirea si că, de-i vor lăsa pe daci să piară, mai târziu, nemaiavând aliati, o vor păti si ei . În apărarea teritoriului, căpeteniile geto-dace si-au elaborat planuri de campanie în functie de obiectivele si mijloacele agresorului, preconizând, ca primă etapă, organizarea rezistentei la Fruntarii. Astfel, după datele care ne-au parvenit, în anul 514 î.e.n. în fata uriasei armate persane de invazie (cca.700 000 de luptători, sustinuti de flotă maritimă de 600 de corăbii) "hotărându-se la o împotrivire îndărătnică", getii i-au întâmpinat pe invadatori "înainte de a sosi la Istru". În fata celor mai puternice unităti ale timpului (falangele macedonene ale genialului strateg Alexandru) tracii nord balcanici vor decide apoi, în anul 335 î.e.n., închiderea trecătorilor Balcanilor si zdrobirea agresorilor aici, printr-un procedeu tactic neobisnuit care, în conditiile realizării încercuirii într-un teren specific accidentat si genistic amenajat "Posada" - si ale declansării în iures a atacului concentric, trebuia să le aducă victoria.
"Ei - nota Arrian - aduseră cărute (care de luptă?) si punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi atacati. În acelasi timp se gândeau să prăvălească cărutele asupra falangei macedonenilor, din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îsi închipuiau că, cu cât vor întâlni si vor izbi cărutele, o falangă mai compactă cu atât o vor împrăstia mai bine prin violenta ciocnirii". Acelasi izvor mentionează în continuare, retragerea triballilor lui Syrmos, în permanent contact cu adversarul, până la Dunăre si aparitia aici, la hotarul său, a ostirii uniunii statale din câmpia munteană cu 4 000 de călăreti si 10 000 de pedestrasi hotărâti să interzică fortarea fluviului. În mod similar, ultimul mare conducător al rezistentei tracilor în fata expansiunii romane, dacul Decebal, avea să organizeze ca de atâtea ori ulterior Mircea cel Bătrân, Vlad Tepes, marele Ștefan, Ion Vodă cel Cumplit sau Mihai, domnul Unirii, acoperirea strategică a liniei Dunării, încât - declara Criton - descriind ca martor ocular fortarea ei de către romani în anul 101 e.n. - "încă pe când treceau fluviul si tocmai când debarcau, i-au atacat". Rezistenta la hotar era decisă acolo unde conditiile de teren constituiau un plus de dificultate (teren muntos accidentat si împădurit, sau un râu adânc cu o lătime care punea probleme de traversare) - în Haemus, Carpatii bănăteni sau la Dunăre, relevante fiind sub acest aspect mărturiile lui Florus despre dacii care "stau aninati de munti", si renuntarea proconsulului Macedoniei, C.Scribonius Curio la traversarea Dunării în campania din 75-74-î.e.n., "înspăimântat" fiind "de întunecimea codrilor" sau teama lui Vergilius de "dacii care coboară de la Istrul ce conspiră împotriva noastră".
Dacă agresorul reusea să depăsească fruntariile, se trecea la executarea celei de-a doua etape prevăzută în conceptia privind organizarea rezistentei armate - apărarea strategică elastică, în lungul directiilor sale de înaintare cu organizarea taberei proprii - ca în cazul cunoscut al războiul 101-102, când romanii au pătruns prin mai multe puncte, încercând prin Transilvania întoarcerea flancului stâng al "frontului" dacic în scopul desăvârsirii încercuirii Sarmizegetusei - într-o zonă de asteptare strategică si, atunci când initiativa strategică era câstigată si mentinută, fixarea si amenajarea "genistică" a locului bătăliei. Se aplica în această etapă tactica războiului popular hărtuirea permanentă a inamicului, ziua si noaptea, nimicirea cu ajutorul detasamentelor mobile de călărime usoară a cercetării sale si elementelor de sigurantă, a avangărzii dacă putea fi izolată de fortele principale atragerea pe directii secundare de înaintare, si "pârjolirea" pământului pe aceste directii, cu alte cuvinte, realizarea artificială a "pustiului getic" în care a pierit oastea lui Zopyrion în 326 î.e.n. Satele erau arse, grânele îngropate, vitele si populatia retrase, potrivit informatiilor lui Arrian referitoare la marsul lui Alexandru Macedon prin câmpia munteană "prin locuri singuratice".
Tabloul deprimant oferit de armata agresoare în aceste conditii, după câteva săptămâni de mars era foarte asemănător celui descris de participantii la campania lui Mehmed II Cuceritorul din 1462, împotriva lui Vlad Tepes. Seuthes, informează izvoarele referitor la campania lui Lysimachos din 292 î.e.n. împotriva lui Dromichaites, "îi aduse pe macedoneni în locuri neprielnice unde avură de suferit de foame si de sete"; "armata lui Lysimachos era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum a putea si să-si mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimachos le răspunse însă că nu era drept să-si părăsească ostasii si prieteni, asigurându-si o scăpare rusinoasă". La capătul unui astfel de război "psihologic", când adversarul nu mai putea opune rezistenta scontată, realizându-se o adevărată răsturnare a raportului de forte, se trecea la cea de a treia etapă - angajarea bătăliei cu fortele principale ale acestuia, prin realizarea surprinderii într-un teren dinainte ales si amenajat, în care propriul dispozitiv de luptă fusese deja realizat pe baza informatiilor furnizate de cercetare, care executa asigurarea de luptă. Se stie că la triballi dispozitivul de luptă se realiza pe patru linii: în prima luptătorii slabi, în scopul uzării adversarului, în cea de-a doua cei viteji, în cea de-a treia călăretii si apoi femeile în scopul stimulării vitejiei prin îndemnuri.
Dincolo de anecdotica acestei relatări a lui Nicolaos din Damasc se poate aprecia că infanteria constituia prin efective si dispunere în teren "arma" de bază, cavaleria având rolul realizării încercuirii prin întoarcerea flancurilor dispozitivului inamic al deschiderii al atacului decisiv sustinut de pedestrime sau al declansării în momente-cheie a contraatacului, când sarja în formatie unghiulară cu vârful înainte. Învins, inamicul putea fi luat prizonier cum s-a întâmplat cu oastea macedoneană a lui Lysimachos, nimicit ca în cazul legiunii prefectului Cornelius Fuscus, învins si ucis de Decebal în 87 e.n. - dovadă că un obiectiv central al atacurilor îl constituia comandamentul advers - sau obligat să se retragă în derută, situatie în care se trecea la urmărirea strategică până la alungarea agresorului peste hotar sau până la completa sa nimicire. Urmărirea se realiza cu ajutorul detasamentelor de călărime usoară direct sau pe directii paralele, în această ultimă variantă vizându-se depăsirea sa în scopul realizării încercuirii si tăierii posibilitătilor de retragere prin blocarea locurilor de trecere (trecători sau vaduri). În astfel de conditii a fost complet nimicită, pe drumul de retragere spre vadul Oblucitei, armata lui Zopyrion, pe care, încercuind-o în teren mlăstinos, în conditiile izbucnirii unei violente furtuni ce i-a distrus flota, împiedicându-i îmbarcarea, oastea formatiunii gete de la nord de gurile Dunării a reusit să o "radă de pe fata pământului". În situatia în care inamicul nu era complet nimicit, doar alungat peste fluviu cu mari pierderi, urmărirea se putea prelungi, dezvoltându-se din mers contraofensiva, vizând eliberarea teritoriilor sud-dunărene ocupate de acesta. Astfel au procedat getii în anul 514 î.e.n. când, hărtuind permanent oastea persană pe drumul de întoarcere, au pregătit declansarea contraofensivei geto-scite însotită de ridicarea la luptă a triburilor balcanice supuse si a coloniilor grecesti pontice, urmările ei resimtindu-se până în Asia Mică.
Contraofensiva strategică a fost pregătită si executată cu succes sau cu succese partiale, în situatia în care, înaintarea impetuoasă a fortelor principale ale inamicului nu a putut fi stăvilită, urmărindu-se deschiderea unui al doilea "front" de luptă care să necesite o slăbire a eforturilor acestora pe directia principală sau replierea. Potrivit unora dintre informatiile autorilor antici, ea a adus victoria decisivă a lui Decebal în anul 87. Într-adevăr, referitor la desfăsurarea ofensivei romane la nord de Dunăre sub conducerea lui Cornelius Fuscus în primăvara acestui an, datele contradictorii care ne-au parvenit, conduc la două ipoteze complet diferite. Conform celei dintâi - bazată pe informatii provenite de la Petrus Patricius, Tacitus, Iordanes, Juvenal, tabloul (veridic) al desfăsurării evenimentelor ar fi următorul: iritând deliberat Senatul roman prin cererea ca pacea să fie răscumpărată printr-o sumă strânsă din impunerea fiecărui cetătean roman la "câte doi oboli", Decebal a determinat momentul ofensivei - impunându-i declansarea - si, implicit, directia de dezvoltare. Trecând fluviul pe la est de Oescus (Ghighen) pe un pod de vase, armata de invazie comandată de Fuscus a înaintat pe directia sud-nord, pe valea Oltului, intentionând ca, fortând trecătoarea de la Turnu Rosu, să execute o manevră de învăluire, dezvoltând ofensiva pe văile Secasului si Muresului, izolind astfel puternicul centru fortificat al dacilor din zona Muntilor Orăstiei.
"Mester a întinde curse" însă, Decebal le-a pregătit o ambuscadă de proportii în munti, în defileul Oltului, deschizând în arta militară a autohtonilor o lungă traditie (glorios reeditată de victoriile românesti ale anilor 1330 si 1395). Specialisti în organizarea rezistentei în munti si în păduri, dacii "chiar în prima ciocnire - nota Iordanes - înving pe romani, omoară pe generalul lor Fuscus si jefuiesc bogătiile din tabăra soldatilor, capturând chiar si steagul legiunii a V-a Alaudae". Cea de-a doua ipoteză, sprijinită de afirmatiile istoricului Suetonius si sugestiile poetului de curte Martial, implică existenta unui început de campanie victorios pentru Fuscus. Pentru a-i opri înaintarea, Decebal ar fi declansat o puternică contraofensivă în Dobrogea, urmărind să slăbească spatele "frontului" roman prin distrugerea tuturor bazelor din Moesia. Obligat să se retragă, Fuscus ar fi intervenit cu toate fortele în sprijinul castrelor de la Dunărea de Jos, fiind zdrobit în bătălia decisivă care s-ar fi desfăsurat în zona Adamclisi. Al său ar fi mausoleul - cenotaf ridicat aici, iar pe altar ar fi trecute numele celor peste 3 800 de soldati, pe care i-a pierdut.
Ulterior, Traian ar fi adăugat ansamblului, trofeul, ca semn al victoriei sale definitive. Ambele ipoteze conduc însă la aceeasi concluzie: dacii au înregistrat o mare victorie, datorită atât vitejiei luptătorilor, cât si conceptiei strategice realiste a conducătorului luptei de apărare - Decebal. O a doua contraofensivă strategică a fost declansată într-o situatie similară în primăvara timpurie a anului102, în conditiile întoarcerii lui Traian pe teatrul de actiuni militare din Hateg. Cu câteva luni înainte, după victoria din cea de-a doua bătălie de le Tapae (toamna 101), în timp ce principala grupare de forte romane începuse "să se urce pe culmile muntilor", apropiindu-se - nota Dio Cassius - "de scaunul domniei dacice", cavaleria maură comandată de Lucius Quietus fortase pasul Vâlcan pentru ai desăvârsi încercuirea si, "atacând din altă parte măcelării pe multi si pe multi încă îi prinse de vii; atunci Decebal trimise soli", evident, în scopul câstigării timpului necesar conceperii unei operatii care să răstoarne situatia. Regele dac "stiind a scăpa cu bine dintr-o înfrângere", a folosit din plin scurtul răgaz al lunilor de iarnă. Mizând pe sprijinul getilor de la răsărit de munti, a traco-getilor din Moesia Inferioară - gata să se ridice împotriva autoritătilor romane, pe alianta cu roxolanii, bastarnii si poate, pe intrarea în luptă a îndepărtatului rege al partilor Pacorus II, înainte ca Dunărea să se dezghete complet, a declansat o puternică contraofensivă în Moesia, menită să elibereze teritoriile din dreapta fluviului, să intercepteze "comunicatiile lui Traian cu resursele Imperiului", si să prindă armata romană angajată în muntii Daciei între două "fronturi".
Desfăsurarea evenimentelor redată în scenele în scenele XXXI-XLIV ale Columnei, a probat realismul conceptiei sale strategice. Natura însăsi a trebuit să intervină, prin dezghetul timpuriu care a provocat pierderi călărimii dace la fortarea fluviului permitându-i în acelasi timp lui Traian rapida îmbarcare si deplasare a unitătilor sale de elită în sprijinul garnizoanelor moesice asediate pentru ca, temerara încercare de întoarcere a flancului drept a "frontului" roman să esueze pierzând peste 3 800 de luptători în bătălia decisivă desfăsurată la nord-est de Durostorum (Silistra), si sud de Axiopolis (Cernavodă), pe locul în care va ridica, ulterior, monumentul triumfal si va fonda orasul Tropaeum Traiani (Adamclisi) Traian a reusit să respingă atacul si să restabilească situatia. În marea grabă s-a îmbarcat apoi cu fortele disponibile pe navele flotei fluviale (Classis Flavia Moesica), reîntorcându-se pe teatrul principal de operatii pentru a continua asaltul muntilor fortificati ai Daciei. Noua tentativă a lui Decebal de a câstiga timp, trimitând la tratative "pe cei mai de bază dintre pileati" a esuat. Concomitent cu grosul fortelor comandate personal de împărat cavaleria maură si-a reluat înaintarea asupra Sarmizegetusei, consolidându-se pozitia, prin implantarea în pământul dacic al bazelor (castrelor) "de pe înăltimile Jigoru Mare, Comărnicel, si Vărful lui Pătru".
Pe cele mai multe grupări din fortele de acoperire ale Moesiei Inferioare au pătruns în Transilvania prin pasul Bretcu pe la Bran (după ridicarea castrelor de la Târgsor, Mălăiesti, Pietroasele, Drajna de Sus), si pe la Turnu Rosu în fruntea dintre ultimele două aflându-se însusi guvernatorul Manius Laberius Maximus, care a dezvoltat apoi ofensiva spre vest . Multe dintre trăsăturile acestei contraofensive, esuată în primul rând datorită opozitiei elementelor naturii - asa cum peste 19 veacuri va esua în aceleasi conditii si în aceeasi zonă (la Turtucaia), o operatie similară românească - , vor fi fost rezultate ale bogatei mosteniri ale artei militare lăsată de grandioasa epocă a marilor bărbati de stat Burebista si Deceneu. Chemat în fruntea ostilor geto-dace reunite de către marele poet si rege Deceneu, regele get Burebista a declansat într-un interval de timp extrem de scurt (61-55 î.e.n.), în scopul stăvilirii agresiunii directe (prin actiunile proconsulilor macedoniei ) sau indirecte (prin aliatii care amenintau în nord-vest, vest si est fruntariile geto-dacilor) a Romei, trei campanii ofensive succesive de mari proportii ale căror succese au esafodat marea operă a constituirii statului unic al tracilor nord-balcanici: împotriva boiilor si teuriscilor în nord-vest împotriva cetătilor grecesti vest pontice care înclinau spre aliantă - ca o continuare a actiunii din anul 61 î.e.n. soldată cu nimicirea legiunii lui C.Antonius Hybrida sub zidurile Histriei si împotriva scordiscilor illirilor din zona de confluentă a Tisei cu Dunărea.
Ele s-au înscris pe linia actiunilor sau tentativelor de răspuns la agresiunea continuă a Romei, hotărâtă să se înstăpânească, după 111 î.e.n. în spatiul traco-getic cuprins între Istru, Haemus si Pont si aveau să fie continuate, după crearea provinciei Moesia (15 e.n.) si includerea în ea (46 e.n.), ca permanentă amenintare de flanc, bastionului dobrogean (Scythia Minor), de puternicele ofensive strategice declansate de statul reunificat în jurul regilor daci de la Sarmizegetusa. Ca primă actiune ofensivă initiată de acestia (Scorilo-Corylus sau Duras), în scopul eliberării teritoriilor sud-dunărene până la muntii Haemus, campania dacică din anul 69 e.n. a surprins atât datorită efectivelor geto-dace considerabile angajate, cât si angrenării populatiei traco-gete moesice, îndemnată la răscoală, si a sarmatilor roxolani, atrasi în frontul antiroman. Pentru a preveni în viitor orice actiune ofensivă a regilor daci, din ordinul împăratului Vespasian (69-79 e.n.), Rubrius Gallus a luat măsuri energice de reorganizare a apărării noii provincii Moesia, afectându-i 4 legiuni si întărind flota dunăreană (Classic Flavia Moesica) ale cărei baze de comandament erau stabilite la Aegyssus (Tulcea) si Noviodunum (Isaccea). O gravă amenintare începea din acest moment să planeze asupra statului geto-dac nord-dunărean. Sistemul de castre, regiunile moesice si flota romană nu numai că îngreunau orice încercare de eliberare a teritoriului cotropit, oferind romanilor posibilitatea întoarcerii prin Scythia Minor a "frontului" dacic dunărean, dar le dădeau si posibilitatea reluării, în conditii mult mai avantajoase a ofensivei.
O ofensivă devenită impetuos necesară pentru Roma si de al cărui rezultat - anihilarea statului regilor daci care nu se puteau împăca cu răpirea părtii sudice a mostenirii lor - depindea înstăpânirea definitivă asupra marii artere naturale europene - Dunărea, de mare importantă strategică si economică, prin încorsetarea sa într-o dublă centură de castre, pe ambele maluri. În aceste conditii, când confruntarea tracilor nordici cu romanii intrase - după un sfert de mileniu de la prăbusirea Macedoniei în urma luptei de la Pydna (6 iunie 168 n.e.n) si înfrângerea ultimei sale tentative de redobândire a libertătii (146 î.e.n.) - în faza decisivă, s-a produs, în împrejurimile cunoscute, ascensiunea lui Decebal în fruntea statului dac. Ca print si nepot (probabil, dacă nu fiu) al regelui Duras, Decebal si-ar fi putut face ucenicia în calitate de comandant militar în anul 82 e.n. când dacii au reluat initiativa declansând o nouă ofensivă strategică în scopul eliberării pământurilor geto-moesice, respinsă cu mare greutate de Domitian (81-96 e.n.), cu ajutorul unitătilor aduse din Germania.În mod cert, el a condus campania din iarna 85/86 care a fost la un pas de atingerea obiectivului principal al Sarmizegetusei Regia - refacerea statului lui Burebista. Exceptând numele personajelor si popoarelor, descrierea acestei ofensive dace, singura despre care cunoastem amănunte, ar putea fi desprinsă - ca o dovadă a perenitătii scopurilor si mijloacelor în gândirea politico-militară si arta militară românească - din cronica domniilor lui Mircea cel Bătrân, Vlad Tepes, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Fortând prin surprindere, pe timp de iarnă, Dunărea înghetată, pe la toate punctele de trecere (la vaduri) unde se găseau castrele romane, dacii au reusit să nimicească cea mai mare parte a garnizoanelor. Ei "începură să devasteze malul Dunării, stăpânit de multă vreme de Imperiul Roman - nota istoricul got Iordanes - nimicind armatele si pe comandantii lor.
În fruntea acestei provincii era pe atunci Oppius Sabinus, iar domnia la goti (geti) a avea Dorpaneus; dându-se lupta, romanii au fost învinsi, lui Oppius Sabinus i-au tăiat capul". Întreg sistemul defensiv roman sud-dunărean a fost dezorganizat, numeroase "castre si oras" au căzut, liniile de comunicatie în adâncime au fost scurtcircuitate încât, după Tacitus, "erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor si însăsi stăpânirea noastră". Pentru a salva situatia, Domitian a fost nevoit să recurgă la toate resursele Imperiului. Sosit la Naissus (Nis) în vederea supravegherii personale a operatiunilor militare, el a introdus în luptă chiar si gărzile pretoriene, numindu-l pe Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, comandant al întregii armate de la Dunăre. După respingerea cu mare greutate a ofensivei dace, în scopul întăririi capacitătii de apărare, el a procedat la divizarea provinciei recucerite în Moesia Superior si Inferior, afectându-le pe lângă legiunile existente noi unităti. De aici, din aceste două puternice baze de supraveghere si atac, Domitian intentiona să declanseze viitoarea ofensivă împotriva statului geto-dacilor nord-dunăreni. Începea din acest moment, ultimul episod al confruntării tracilor nordici cu legiunile Romei, "cel mai mare război de atunci pentru romani", războiul de două decenii "împotriva dacilor", organizatorii ultimei rezistente sub conducerea "temutului" rege Decebal, un război care va fi încheiat victorios, în urma campaniilor din anii 101-102, 105-106 de marele adversar al acestuia, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117 e.n.).
În constiinta poporului român, mostenitor al virtutilor luptătorilor lui Decebal si al însemnatelor realizări materiale si spirituale ale celor două civilizatii traco-dacă si romană, îndelungata rezistentă dacică avea să se înscrie - potrivit plasticei expresii a lui Vasile Pârvan - ca "un imn de iubire cum rar le-a fost dat popoarelor să-l adreseze patriei lor în primejdie". Iar în gândirea si arta militară a oamenilor acestui pământ avea să transmită învătăminte de valoare privind modalitătile de desfăsurare a războiului de apărare, mobilizarea de luptă a întregului potential uman ca o conditie esentială a succesului rezistentei în fata unui agresor superior în efective, dotare cu tehnică de luptă si instruire, răsturnarea raportului de forte prin uzarea fizică si a moralului inamicului, câstigarea si păstrarea initiativei strategice si tactice, salvarea prin evacuare a populatiei neluptătoare si a bunurilor materiale de pe directiile principale ale agresiunii, înselarea agresorului, atragerea sa pe directia dorită de înaintare, încercuirea si lovirea sa decisivă într-un teren bine ales si amenajat genistic, o politică realistă de aliante, etc.
Rezultatele săpăturilor arheologice, izvoarele scrise permit desigur, lacunele inerente, reconstituirea imagini fenomenului militar traco-geto-dac, si în acelasi timp, stabilirea unor paralele sub aspectul organicii efectivelor, dotării, echipării s.a., oastei si eficacitătii sistemului defensiv la tracii nordici cu lumea romană. De asemenea, reconstituirea fenomenelor militare oferă indicii sigure asupra originalitătii gândirii militare în spatiul tracic nord-balcanic, a dezvoltării artei militare, ca urmare a experientei, în functie de conditiile specifice de teren si mobilizare, potrivit principiului doctrinar al datoriei de participare la lupta de apărare a întregului potential uman si de interdependentă cu forta, experienta si mijloacele agresorului. Se constată optiunea pentru o strategie activă pe tărâm politico-diplomatic si în conditiile declansării unei agresiuni, pentru o strategie a apărării active vizând asigurarea victoriei prin oprirea înaintării agresorului, ca urmare a aplicării unor procedee tactice specifice războiului popular (hărtuirea, manevra pe directii interioare si exterioare, aplicarea procedeului tactic al pârjolirii pământului pe directiile stabilite) si atragerii sale în adâncime pe o directie secundară de înaintare spre centrul politic si administrativ-religios, pregătind răsturnarea situatiei strategice prin întoarcerea în general a flancului drept al "frontului" advers si contraofensiva pe directia principală.
Ofensiva strategică temeinic pregătită atunci când a avut loc a avut ca scop prevenirea ocupării unor teritorii (cele sud-dunărene în fata agresiunii romane), însotind în epoca lui Burebista procesul de unificare statală, sau eliberarea lor. Comandamentele militare ale tracilor nordici au avut permanent în atentie realizarea surprinderii în câmp strategic si tactic operând în acest scop cu stratageme neasteptate si folosirea la maximum a conditiilor favorabile de teren si timp. Studiul fenomenului militar în lumea tracilor nordici conduce astfel, prin usurinta cu care se pot stabili paralele, identificând-se frecvent similitudini în arta militară românească medievală si modernă la următoarele concluzii definitorii pentru societatea autohtonă în spatiul carpato-balcanic:
1) originalitatea si gradul înalt de evolutie al civilizatiei traco-dace, comparabilă cu civilizatia romană;
2) autohtonia si continuitatea românilor în vatra strămosilor traco-daci demonstrabilă si prin persistenta si evolutia unor trăsături specifice ale fenomenului militar;
3) transmiterea la români a principiului doctrinar privind datoria tuturor celor în stare să poarte armele de a lua parte la lupta de apărare ca parte a mostenirii traco-dace.
|
|