Semintia cea mai numeroasă
Date: Monday, December 15 @ 00:35:09 EET
Topic: Semintia Getilor
Aceasta semintie considerata
"cea mai numeroasa" dupa aceea
a inzilor si care, sub o conducere unitara,
ar fi fost "de neînfrânt si cu mult mai
puternici decât toate semintiile pamântului"
Herodot
În spatiul tracic al mileniului al II-lea î.e.n., rezultatele săpăturilor arheologice atestă o civilizatie agropastorală în permanent contact cu lumea helladică si miceniană, o societate sedentară, pasnică, divizând soarele care dă viată rodului, dezvoltând diferite tehnici mestesugăresti pe care, de la agricultorii si păstorii traci, tăranii agricultori si păstori romani aveau să le treacă peste hotarele timpului până în zilele noastre, practicând în forme specifice autohtone torsul si tesutul, pielăritul si cojocăritul, prelucrarea lemnului, pietrei, metalelor, arta îmblânzirii fortei apei în folosul omului etc. Numeroase, cu o aristocratie puternică, a cărei mândrie războinică si vitejie transpar din poemele homerice, comunitătile epocii "bronzului tracic" se caracterizează arheologic prin asezări cu inventar bogat în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramică si arme, îndeosebi arme de bronz, care încep să prevaleze prastiilor, sulitelor, măciucilor de lemn si topoarelor de piatră: lănci, spade (unelte importate din lumea miceniană), buzdugane, topoare cu gaură de înmănusare transversală (cu disc spre sfârsitul epocii) sau plate, "cu aripioare", cu gaură de înmănusare longitudinală (celt), arcuri cu săgeti, alături de un echipament defensiv specific, din plăci de bronz (apărători de brat, coifuri, armuri). Descoperirea unor resturi fosile si piese de harnasament sau a unor care de luptă, atestă adoptarea de către războinicii traci a calului, animal care, până târziu în evul mediu românesc, avea să confere ostirilor acestui pământ o mobilitate, capacitate de manevră si putere de izbire uimitoare, modelând tactica si principiile specifice ale apărării strategice.
Bogate, asezările tracilor au căutat adăpostul apelor si pantelor abrupte sau al zonelor mlăstinoase ca la Bogdănesti, Valea Seacă, Mândrisca, Răcăciuni (jud. Bacău), Repedea (jud. Vrancea), comunitătile investind, în acelasi timp, un efort considerabil în lucrări de apărare. Reprezentative pentru o epocă în care fortificatiile se generalizează, sunt descoperirile de la Gornea, Stânca Liubcovei (jud. Caras-Severin), Crivăt (jud. Călărasi), Scărisoara (jud. Giurgiu), Andrid, Carei, Pir (jud. Satu Mare), Girisul de Cris, Otomani, Văsad (jud. Bihor), Gilău (jud. Cluj) etc., atestând săparea unor santuri, adesea succesive, de dimensiuni impresionante (6-8 m adâncime, 20-30 m lătime) si ridicarea unor valuri de pământ prevăzute cu palisade, întărite uneori cu blocuri de piatră (Brad, jud. Bacău; Fitionesti, jud. Vrancea; Sărata Monteoru, jud.Buzău). Sporite, în conditiile în care spatiul carpato-balcano-pontic începe să fie amenintat de valuri succesive de migratie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltică sau occidentul Europei, eforturile în vederea fortificării asezărilor comunitătilor stabile trace, oglindesc si ele, în chiar diversitatea de forme întâlnite pe teren, unitatea civilizatiei "bronzului tracic".
Trecerea la Hallstatt, prima vârstă a fierului (cca. 1200/1150 - 600/450 î.e.n.) nu a făcut decât să accentueze această omogenizare culturală prin topirea, în primele secole ale mileniului I î.e.n., a tuturor particularitătilor regionale ale culturii bronzului într-o nouă unitate, superioară - cultura hallstattiană "Basarabi" (sec.VIII-VI î.e.n.). Aceleasi trăsături fizice, aceeasi limbă, acelasi port, acelasi mod de viată se întâlneau de la Dunărea mijlocie la vărsarea Bugului în Marea Azov, din Carpatii Pădurosi în Macedonia, Illiria si la Marea Egee, ba chiar si dincolo de Hellespont, la ramura dislocată în Asia Mică (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada, etc.). "Obiceiuri au cam aceleasi toti", observa Herodot, la această semintie considerată "cea mai numeroasă" după aceea "a inzilor" si care, sub o conducere unitară, ar fi fost "de neînfrânt si cu mult mai puternici decât toate semintiile pământului". Despre vitejia lor, mândria si priceperea militară a conducătorilor lor - elogiati în poemele homerice pentru faptele săvârsite în războiul troian - circulau legende, însusi Ulysses ajungând, potrivit Iliadei, să-i invidieze pe regii traci pentru bogătia echipamentului si pentru caii lor "frumosi cum nu au mai văzut vreodată".
Cei mai drepti si mai viteji dintre traci
Din rândurile numeroaselor triburi care s-au manifestat în timp, politic si militar, în cadrul marilor uniuni - unele devenind ulterior regate - ale moesilor, triballilor, bessilor, odrisilor, etc., primele scrieri ale istoriografiei grecesti evidentiază, în cadrul marii ramuri a tracilor nord-balcanici, pe getii si dacii care "vorbesc aceeasi limbă", "poporul nemuritorilor", drept "cei mai drepti si mai viteji dintre traci". Ei locuiau "dincolo de Haemus de-a lungul Istrului". După istoricii romani îndeosebi, "dacii sunt un vlăstar al getilor", si anume "getii de dincolo de Istru". "Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniti mai sus, cum îsi spun ei însisi si cum le zic si romanii - nota Cassius Dio - măcar că stiu prea bine că unii dintre helleni îi numesc geti, fie pe drept, fie pe nedrept". Şi, într-adevăr, ca regulă generală, "getii" erau "numiti de romani daci". Asadar, geti sau daci, dar si tyrageti, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, buri, suci, biephi, etc.. Părti ale unuia si aceluiasi popor nord si sud-dunărean trac - pentru că "obiceiuri au cam aceleasi toti" si toti vorbeau "aceeasi limbă" - desemnate cu nume regionale, asa cum noi însine, urmasii lor, românii, ne desemnăm adesea pentru a ne preciza zona de obârsie drept munteni, moldoveni, bănăteni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureseni bucovineni sau, pe întinderi mai mici, hategani, bihoreni, făgărăseni, lăpusneni, bârsani,etc.! Toti trăiau însă cu constiinta apartenentei la marea semintie tracă, sugestivă fiind în acest sens, declaratia unuia dintre personajele lui Menandru Daos (Dacul): "Asa suntem noi, tracii toti si mai ales getii - mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă /"/".
Se explică astfel de ce "Grecii i-au socotit pe geti drept traci", de ce Diodor Siculus si Polyainos, descriind conflictul dintre Dromichaites si Lysimachos, îl prezenta pe primul drept "regele tracilor" si pe cel din urmă căzut "în puterea tracilor", după ce mai înainte, "tracii" îl făcuseră prizonier pe fiul său. Pentru Polyainos si Plutarh, tara getilor lui Dromichaites se numea "Tracia", cum de altfel aveau să desemneze regatul lui Burebista si dyonisopolitanii, în decretul dat în cinstea lui Acornion. Din multimea denumirilor zonale s-au impus asadar, pentru tracii nordici, până la substituirea numelui poporului, numele de geti si daci, ultimul, datorită amintirii eroicei rezistente antiromane organizată de acestia, generalizându-se "sub stăpânirea romană" când, potrivit lui Dimitrie Cantemir, "s-a statornicit numirea de daci" asupra populatiei tracice nord-dunărene în ansamblu. În aceeasi idee, termenii generalizanti moderni de "geto-daci", "traco-geti" sau "traco-geto-daci" desemnează "toate triburile nord-tracice" care au populat spatiul nord-balcanic mentionat si care , în antichitate, s-au individualizat politico-militar ca "cei mai drepti si mai viteji dintre traci", afirmându-se si pe plan cultural potrivit opiniei lui Cassius Dio (citat de Iordanes) drept "superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii". O dovadă strălucită a înfloririi civilizatiei lor materiale o constituie însăsi atractia pe care litoralul getic al Mării Negre a prezentat-o pentru "marea colonizare greacă", marinarii si negustorii Helladei întemeind aici, încă în secolele VII-VI î.e.n., primele orase-cetăti colonii: Histria, Orgame, Callatis, Tomis, etc.
Factori determinanti ai evolutiei organismului militar, gândirii si artei militare a geto-dacilor privind aparitia preocupărilor războinice ale geto-dacilor prin prisma necesitătii apărării fiintei si bunurilor materiale si spirituale ale comunitătilor, multe aspecte legate de mediul ambiant si activitătile cotidiene, de modul de organizare al acestor activităti, de structurare a societătii si de reprezentare a propriei imagini despre lume si viată, sunt susceptibile de a fi exercitat influente determinante asupra evolutiei organismului militar, gândirii si artei militare geto-dace.
Unitar în varietatea formelor sale de relief-munte, deal, câmpie, luncă, deltă, mare si o bogată retea hidrografică legând Carpatii si Balcanii de bazinul Dunării Mijlocii si Inferioare sau de Pont - împădurit în aceea epocă în proportie de 80%, teritoriul, a jucat un rol însemnat "atât în stabilirea formelor de organizare militară, cât si în ducerea actiunilor de luptă", impunând, în conditiile compartimentării directiilor strategice si tacticii de pătrundere a agresorilor, constituirea unor formatiuni de luptă suple si manevriere si adoptarea unor procedee specifice ca: atragerea invadatorului pe directii prestabilite de pătrundere în adâncimea teritoriului, în zona de concentrare a fortelor proprii, anterior amenajată "genistic", atragerea în ambuscade, hărtuirea, întoarcerea "frontului" în câmp strategic sau "învăluirea" pe flancuri si încercuirea în câmp tactic, stratageme legate de posibilitătile de mascare, etc.
Fertilitatea deosebită a solului care face ca "acest tinut" să producă "cea mai mare cantitate de grâu", în holdele sale atât de îmbelsugate, încât, în 335 î.e.n. Alexandru Macedon s-a văzut nevoit să poruncească "pedestrasilor să înainteze, culcând grâul cu lăncile înclinate până au ajuns în locurile necultivate", bogătia în animale, atestată de hotărârea lui Filip al II-lea de a lua, în 339 î.e.n., din Dobrogea 20 000 de iepe pentru îmbunătătirea rasei cailor macedoneni, existenta importantelor zăcăminte de minereu de fier si cupru, a pietrei si lemnului de constructie etc., au asigurat necesarul ostilor în subzistentă, materiale si materii prime pentru armament si, nu în ultimul rând, în luptători. În luptători, pentru că belsugul de produse a impulsionat sporul demografic natural! Calculată pe baza rezultatelor săpăturilor arheologice, a informatiilor lui Herodot si Ptolemeu, a efectivelor stabilite de Strabon pentru oastea lui Burebista, populatia tracă nord-balcanică ar putea atinge, în conditiile acelei "incrementa Dacorum per Rubobostem regem"de la sfârsitul secolului II î.e.n., cifre variind între 1 250 000 si 1 500 000 de indivizi, constituind, asadar, o puternică "bază de recrutare". Informatiile lui Iordanes privind diversitatea ocupatiilor la geto-daci, completate cu precizarea lui Criton, medicul lui Traian, că: "pe când unii erau pusi peste cei care munceau pământul cu boii, altii - dintre cei din jurul regelui - erau rânduiti să se îngrijească de fortificatii", datele - confirmate de imaginile Columnei - despre existenta celor două caste de "tarabostes" si "comati", informatiile despre ierarhia preotească, de la simpli anahoreti (skistai) la marele sacerdot cu "putere aproape regală" (Deceneu) sau chiar regele (Comosicus), rezultatele săpăturilor arheologice, concretizate în descoperirea davelor, marilor sanctuare, a unor locuinte de piatră impunătoare alături de simplele bordeie, a peste 100 de tezaure de obiecte de podoabă si arme din aur si argint etc., oferă apoi, imaginea unei societăti stratificate. O societate de oameni liberi, grupati în obsti teritoriale care întretineau prin munca lor o ierarhie militară, sacerdotală si functionărească cu atributii în organizarea procesului de productie, a operei de constructii, a cultului si apărării, o aristocratie de functii având în vârful piramidei, ca reflectare pe plan superior a însăti colectivitătii, un "rege", devenit, prin substituirea sa întregii colectivităti, stăpânul suprem al pământului si al destinelor poporului său. Pe măsura întăririi autoritătii sale prin extinderea constructiei statale de la o zonă restrânsă, la ansamblul teritoriului tracic, regele, judecător în ultimă instantă si comandant militar unic, părăsind ultimele restrictii - încă prezente în epoca lui Dromichaites - impuse de cadrele democratiei militare, se va erija în factor de decizie absolută, în epoca afirmării statului dac ( sec.I î.e.n. - I e.n.).
Structurarea societătii, specifică modului de productie tribal în care, proprietătile colective asupra mijloacelor de productie (ulterior identificată cu proprietatea regală de stat) i se asociază diferentierea socială prin aparitia unei caste privilegiate a aristocratiei functionăresti, militare si sacerdotale, impune, pe de o parte ierarhizarea militară strictă, subordonarea unui comandant unic, în formă absolută (unei singure vointe) si, pe de altă parte o atitudine specifică fată de război care este privit ca o datorie sacră a tuturor membrilor societătii, datorie decurgând din conditia lor de oameni liberi. Reflectând această datorie, privită ca supremă onoare, cultul zeului unic (Gebeleizis, apoi Zamolxis) întărit pe măsura centralizării si unificării statului, a educat marea masă a populatiei în spiritul credintei în pământul si cerul liber al patriei ca valori supreme, pregătind moral, ca potentiali luptători, pe toti fiii comunitătii, capabili să se ridice cu arma în mână, alături de războinici, în clipele de grea cumpănă, pentru apărarea fruntariilor.
Astfel se explică netemerea de moarte si cutezanta geto-dacilor care porneau la luptă râzând, convinsi, după Herodot, "că ei nu mor, căci acel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred a fi acelasi cu Gebeleizis" . Zeului suprem, pe care Iordanes îl identifică cu Marte "adorat"- printr-un cult foarte sălbatic", ambii autori îi asociază sacrificii omenesti, trimiterea de soli în scopul captării bunăvointei atunci când alte procedee, ca trasul cu arcul asupra norilor care-i acoperă fata, nu erau suficiente, pentru a-i atrage privirile binevoitoare peste pământurile poporului pe care, om fiind prin nastere, Zamolxis îl păstorise odinioară. Astfel pregătiti, geto-dacii se avântau în luptă cu "glas aspru, chip sălbatic", părând "cea mai adevărată întruchipare a lui Marte". Si datorită "credintelor lor deosebite" toti tracii nordici erau "cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales getii".Spiritul războinic îi caracteriza într-o asemenea măsură, încât însusi numele de dac ar fi derivat după Strabon din "daoi" sau "davi" însemnând "cei care sunt asemeni lupilor", lupul, simbolul redat de stindardul lor de luptă (draco) fiind animalul cu care se comparau prin cutezantă, abilitate în mascare si atac si ferocitate. "Neam otelit în lupte", geto-dacii, în urma confruntărilor acerbe cu scitii, persii, celtii, macedonenii, bastarnii si romanii aveau să-si înscrie, în operele marilor autori ai antichitătii, pământurile ca "tinuturi războinice" sau "tara martială". O tară pregătită să dea riposta cuvenită oricărei agresiuni!
|
|