www.dacii.ro - A new perspective of Romanian ancient history - The Dacians - LOCUL ÎNFRUNTĂRII GETILOR CU ALEXANDRU CEL MARE

În anul 336 î.e.n., după moartea lui Filip II, al cărui mormînt a fost descoperit, nu cu multi ani în urmă, la Vergina1, lîngă Salonic, pe tronul regatului macedonean a urcat tînărul Alexandru, cel care în numai cîtiva ani avea să realizeze unul din cele mai mari state ale antichitătii, înainte de a porni însă în marea campanie din Orient, Alexandru a întreprins o expeditie împotriva triballilor din nordul Peninsulei balcanice, care, sub conducerea regelui Syrmos, făceau dese incursiuni contra macedonenilor.

Cu relatarea acestui episod îsi începe Flavius Arrianus (Arrian), istoricul latin din sec. II e.n., vestita sa lucrare Anabassis Alexandri (Expeditia lui Alexandru) în cuprinsul căreia găsim importante stiri despre istoria geto-dacilor2. Căci după luptele cu triballii (retrasi într-un ostrov pe Dunăre), Alexandru a trebuit să înfrunte pe geti, aliatii lui Syrmos. Trecînd cu oastea sa Dunărea— cu toată împotrivirea celor aproape 14.000 luptători geti (4000 călăreti si 10.000 pedestrasi) — Alexandru ar fi ocupat o cetate getică situată cam la o parasangă (aproximativ 5,5 km) de malul fluviului.
Sînt mai multe discutii "în istoriografia noastră cu privire la locul în care s-a desfăsurat această luptă. Pornind de la presupusa asezare a triballilor pe teritoriul de azi al Iugoslaviei, o seamă de cercetători apreciază că retragerea triballilor si getilor s-ar fi petrecut pe unul din ostroavele de la Dunăre: Ada Kaleh, Ostrovul Mare ori Simian.
După părerea altor cercetători, Alexandru ar fi trecut Dunărea în dreptul Zimnicei de azi, părere ce a căpătat si mai multă consistentă după descoperirea si cercetarea pe cale arheologică a unei cetăti geto-dacice (dava), datînd din sec. IV î.e.n. si avînd o pozitie geografică oarecum asemănătoare celei descrise în opera istoricului latin. În sfîrsit, alte păreri au apreciat ca loc de trecere Delta Dunării, localizare ce-si are temeiul în chiar scrierea lui Arrian: „Syrmos, regele triballilor, care aflase de mult de marsul lui Alexandru, trimisese femeile si copiii triballilor la Istros, dîndu-le poruncă să treacă fluviul pînă ce vor ajunge pe unul din ostroavele lui, numit Peuce [s.n.]. Tracii vecini se si refugiaseră pe acest ostrov din cauza înantării lui Alexandru; pînă si Syrmos îsi căuta adăpost în acelasi punct împreună cu suita sa; însă cea mai mare parte a triballilor avea să se repeadă în directia contrară, anume spre rîul care fusese, în ajun, punctul de plecare al lui Alexandru".
Mentionarea insulei Peuce — pe care majoritatea istoricilor si geografilor o situau în Delta Dunării sau în apropiere de vărsarea fluviului — pare a rezolva locul conflictului dintre Alexandru si geti. S-a emis însă părerea că acest pasaj ar fi un adaos tîrziu, făcut de un copist al operei lui Arrian si ar fi fost preluat ca atare în toate editiile.
Oare asa să fi stat lucrurile? Parcurgînd o altă scriere antică, Historia Alexandri Magni Macedonis, apartinînd istoricului latin Curtius Rufos, care a trăit ca aproape un secol înaintea lui Arrian, în vremea împăratului Claudius (41-54 e.n.) constatăm că pasajul ce relatează acest moment este aproape indentic: „Dincolo de muntii Haemus [numele antic al Balcanilor] locuiau triballii, o populatie puternică. Cînd Alexandru coborî la ei, Syrmius, regele lor, avînd cunostintă de mai înainte de expeditia lui Alexandru, se retrăsese în insula Peuce". Ar fi cel putin curios ca, în ambele opere, mentionarea insulei Peuce să se datoreze interventiei ulterioare a cîte unui copist. Nu e mai logic să credem că acest pasaj figura de la început în operele ambilor istorici? Dar nu este singurul amănunt care pledează pentru insula Peuce ca loc de desfăsurare a luptei dintre Alexandru si geti. După ce relatează ciocnirea dintre macedoneni si triballii trimisi în sens contrar de regele lor, pentru a-l deruta pe Alexandru cel Mare, Arrian continuă: „Alexandru ajunse pe malul Istrului a treia zi [s.n.] după luptă [e vorba de ciocnirea cu avangarda triballilor]... În acest punct, Alexandru dădu de un număr de corăbii plecate din Bizant, care navigaseră în Pontul Euxin si urcaseră în susul fluviului ca să se întîlnească cu el”. Asadar, încă de la pornirea expeditiei, Alexandru o gîndise astfel încît să atace pe geti si tribalii din două directii, pe uscat si pe apă. Cele două armate (navală si de uscat) trebuiau să se întâlnească la un punct prestabilit, pe Dunăre.
Să admitem că acest punct ar fi fost dava de lîngă Zimnicea. Ce ar fi urmat în acest în caz? Ar fi trebuit ca ambarcatiile macedonene, putine la număr, („Corăbiile erau doar cîteva si oaste, pe ele, putină la număr" — precizează Arrian: „Alexandru avea o flotă mică”— spune, la rîndul său, Curtius Rufus), să răzbată împotriva curentului mergînd cale îndelungată (Zimnicea se afla la 600 km depărtare de gurile Dunării) printr-un teritoriu controlat de inamic si care putea să actioneze împotriva ambarcatiunilor lui Alexandru: „monoxyle [luntre scobite într-un trunchi de copac — precizează acelasi Arrian] erau multe pentru că oamenii de pe malul Istrosului le folosesc la pescuit, comunică între ei cu ajutorul lor si — multi dintre ei — le folosesc cînd vor să prade".
În aceste conditii, misiunea corăbiilor macedonene de a se întîlni la data si locul fixate cu oastea lui Alexandru ar fi fost extrem de dificilă. Mult mai logic este să admitem că această întâlnire a avut loc undeva în Delta Dunării.
Mai rămîne un element în legătură cu insula Peuce. Atât Curtius Rufus, cît si Arrian, o prezintă ca o insulă cu maluri abrupte, greu accesibilă. „Coasta insulei este si ea aproape toată povîrnită si greu de atacat; în sfîrsit apa fluviului curge năvalnică si amenintătoare, fiind gîtuită în acel punct" — scrie Arrian, iar Curtius Rufus precizează, la rîndul său, că „malurile fluviului erau cît se poate de povîrnite si debarcarea era grea, iar adversarul puternic si vigilent se putea apăra foarte usor".
O asemenea insulă ar fi greu de identificat în peisajul de astăzi al Deltei si acest argument a cîntărit mult în analizele istorico-geografice. Numai că, în vremea cînd se petreceau aceste evenimente, Dunărea se vărsa în mare nu prin trei brate ca astăzi, ci prin cinci. Arrian a constatat-o, personal, cînd a străbătut, în tinerete, această regiune: „Primul brat — scrie el — este al Peucei, numit asa din cauza insulei Peuce de care este cel mai apropiat. Din albia sa, mai sus de Histropolis [Histria], se formează un lac cu o circumferintă de 65.000 pasi, numit Halmyris [lacul Razelm]”.
Efectuînd, recent, cercetări geomorfologice asupra acestei zone, dr. Alexandru Rosu a făcut constatarea că „bratul Sf. Gheorghe îsi dirija cea mai mare parte a apelor sale prin poarta Beibugeacului [zonă din nordul Razelmului], transformînd promontoriul Dunavătului în insulă, corespunzătoare, după părerea noastră, enigmaticei insule Peuce". Colina Dunavătului, înaltă în unele locuri pînă la 60 m, ar corespunde perfect malurilor „povîrnite" din antichitate, dîndu-ne astfel „cheia" întregii discutii.
Socotim, deci, că lupta dintre geti si Alexandru cel Mare din anul 335 î.e.n. a avut loc pe Dunăre, dar nu în dreptul davei de la Zimnicea, cum se socoteste, îndeobste, în istoriografia noastră, ci în partea sudică a Deltei Dunării (Delta de atunci!) unde exista o puternică formatiune politică getică, în stare să reunească 14.000 luptători. Dacă nu ar fi să mentionăm decît tezaurul princiar de la Agighiol si ar fi suficient pentru a ilustra puterea si bogătia principelui get care stăpînea aceste teritorii. Aici s-au desfăsurat, după părerea mea, evenimentele din 335 î.e.n. O probează si întâmplările petrecute în anii următori. După plecarea lui Alexandru în expeditia asiatică, neamurile geto-dacice si-au reafirmat independenta. Trimis împotriva lor în anul 326 î.e.n. generalul Zopyrion a esuat în expeditia întreprinsă la gurile Dunării, pierind în „pustia getică" împreună cu cei 30.000 ostasi care îl însoteau.

de EUGEN PANIGHIANT


Create an account