www.dacii.ro - A new perspective of Romanian ancient history - The Dacians

Socotit de Dante "il maggior poeta, duca e maestro" (cel mai mare poet, conducător si maestru ) al pleiadei scriitorilor latini din "veacul de aur" al lui Octavian August, Publius Vergilius Maro (70-19 î.e.n.) — cunoscut, cel mai adesea, doar sub numele Vergiliu — a lăsat, în importanta sa operă, cuprinzînd pe lîngă vasta epopee Eneida, o culegere de poezii pastorale (Bucolice) si un poem despre munca pămîntului (Georgice) în care găsim numeroase informatii nu numai despre romani si strămosii lor, ci si despre multe alte popoare cunoscute lumii de atunci. Între acestea, tracii si ramura lor nordică — geto-dacii, precum si alte neamuri, sithonii, bisaltii, ciconii, bebricii, edonii. Nu lipsesc agatîrsii, care, potrivit lui Heredot, locuiau în podisul Transilvaniei si în centrul Moldovei. Deseori vorbeste Vergiliu si despre legendarele amazoane pe care le consideră de origine tracă „Threiciae amazones".

Despre fiecare din aceste neamuri, poetul mantovan (s-a născut în orasul Mantova) ne dă amănunte interesante. Astfel, în legătură cu getii vorbeste de pustiul getic „deserta Getarum" — din nordul gurilor fluviului Dunărea — dar si de ogoarele lor, ocrotite de zeul Marte „Mars Gradivus", în ipostaza sa de zeu nu al războiului, ci al semănăturilor.
Una dintre cele mai comentate informatii despre geti este cuprinsă într-un vers din Georgice (II,- 497) — coniurato descendens D acus ab Histro (dacul coborîtor de la Istrul [Dunărea — n.n.] pe care a jurat). Potrivit unor mentiuni din opera istoricului Aufidius (care a trăit în sec. I e.n.), dacii ar fi avut obiceiul ca, de fiecare dată cînd porneau în expeditie, să bea din apa fluviului Istru, jurînd să nu se întoarcă din luptă decît biruitori. Dar verbul coniurare mai are un sens, acela de „a constitui un fel de coalitie". Asadar, nu este exclus ca Vergiliu să se refere la o coalitie a neamurilor geto-dacice, ce trăiau pe ambele maluri ale Dunării. Această „coalitie" constituia desigur acel „pericol dacic", despre, care vorbeste Horatiu, alt mare poet din „secolul de aur" al lui Octavian August, în anul 31 î.e.n., cînd Roma trăia sub psihoza unei iminente invazii dacice dinspre nord-est, prin Pannonia si Alpii Carintiei, o întrebare frecventă în capitala imperiului arată Horatiu, era „numquid de Dacis audisti?" (ce-ai mai auzit despre daci?).
Pămînturile traco-geto-dacilor se întindeau, cum rezultă din opera lui Vergiliu, spre tinuturile „polare", avînd drept limite la sud, Marea Egee si la est Pontul Euxin. El considera spatiul tracic ca foarte îndepărtat, dincolo de el aflîndu-se regiunile hiperboreene, întinderile vesnic acoperite de omături si gheturi. Cînd începea să bată crivătul, întregul peisaj tracic îsi schimba aspectul. O imagine vie a acestor tinuturi tracice, asa cum o vedea poetul, se desprinde din Georgice (III, 349-381). Stihurile vergiliene ne vorbesc despre „Istrul rostogolind nisipurile galbene", de zăpezile de-acolo, de carele ce trec peste apa înghetată a rîurilor, de apele mării, favorabile mai înainte navelor, acum însă blocate de ger, de vinul pe care îl tai bucăti cu securea, de oameni îmbrăcati cu blănuri de fiare, care beau zeamă de sorb, ce imită rodul vitei s.a.m.d.
Toate aceste imagini constituie, în bună măsură, rodul fanteziei unui meridional neobisnuit cu iernile reci ale tinutului carpato-danubian. Pe de altă parte însă în imagini aproape identice a descris tinuturile noastre si poetul Ovidiu, în perioada în care a trăit exilat în Tomis. Nu este deci exclus ca — asa cum par s-o indice si alte izvoare ale vremii (istorii, geografii s.a.) — perioada cuprinsă între sec. I î.e.n.-sec. II e.n. să fi cunoscut o răcire accentuată a climei, marcată prin ierni deosebit de aspre.
De mare interes pentru cercetătorul modern sînt informatiile din Eneida despre diferite personaje mitologice sau căpetenii legendare ale tracilor: regi si printese, ca Tereu, Thesus, Lycurg, Harpalyce, luptătorul Butes ce se fălea că se trage din neamul regelui Amycis al bebricilor — trib tracic. Tot traci erau regele Ciseu (a cărui fiică, Hecuba, a fost sotia lui Priam) si Polymnestor sau Polymnester, căsătorit cu Ilione, fata cea mare a regelui Troiei. Toate aceste personaje apar în Eneida si ni se pare sugestiv să arătăm că arheologia zilelor noastre a relevat ample similitudini între descoperirile de la Troia si descoperiri arheologice de pe teritoriul României (asa-numita cultură Babadag).
Din trăsăturile fizice si sufletesti ale acestor personaje, ca si din alte informatii cu privire la semintiile tracice, putem reconstitui, în tehnica mozaicului (punînd informatie lîngă informatie), portretul tracilor, asa cum îl vedea marele poet antic. Erau oameni de statură înaltă, uneori chiar uriasă, ca Butes, de pildă. Se înfătisau cu o vigoare deosebită, ca oameni din tinuturile nordice, deprinsi cu frigul, cu asprimile vietii. Oricînd gata de luptă, erau vestiti pentru săgetile lor. O tolbă cu săgeti trace e oferită ca premiu la jocurile funebre organizate de Enea în Sicilia, pentru a comemora moartea lui Anchise. Tolba avea o cingătoare lată, era bătută cu aur si cu o pafta dintr-o piatră scumpă, strălucitoare.
Tracii însă nu erau numai războinici, ci si crescători de vite si agricultori. Caii tracilor aveau mare faimă printre eroii Eneidei. Turnus, unul din tovarăsii lui Enea, mergea „călare pe un cal trac cu pete albe, cu pintenii gleznelor albi si purta sus fruntea tot albă". Cresteau, de asemenea, turme de oi, pricepîndu-se la tămăduirea animalelor.
Agricultura constituia o îndeletnicire importantă, „tracii ară", mentionează Vergiliu, atunci cînd vorbeste de cetatea întemeiată de Enea la vărsarea Hebrului.
O îndeletnicire de seamă era si viticultura. Pentru băut vinul, foloseau craterae, vase de formă si mărime diferită. Un asemenea crater descrii de Vergiliu era „un vas cu chipuri săpate pe dînsul, pe care Ciseu, regele Tracici i l-a dat [lui Anchise], odinioară ca amintire si chezăsie a prieteniei". Astfel de vase, cari amintesc mult de rhytoanele atestate prin descoperiri arheologice, vădesc înclinare; pentru frumos si măiestria artistică a tracilor. Calităti ce au făcut, dealtfel, faima lui Orfeu mitologicul personaj trac care cîntînd din liră sau din acel instrument propriu tracilor pe care Vergiliu îl numese Threicia cithara a, reusit, fie si pentru putină vreme, să pătrundă în Infern, pentru a o vedea pe iubita lui sotie, Euridice.

de IOAN MICU


Create an account