Odata un copil a spart o piatra cu mainile goale; era o piatra
albastra ce se unduia in apele marilor, o piatra cum nu mai fusese alta pe
pamantul scaldat de soarele verii. inteleptii au incercat sa o refaca, au
incercat sa caute alte pietre la fel de pline de
albastru, dar cautarea lor a fost zadarnica.
Iar copilul statea pe tronul sau de piatra si privea cu uimire acea adunare de
intelepti, forfota lumii in mirarea ei, privirile si cartile prafuite din care
citeau zi si noapte.
- De ce sunteti tristi, inteleptilor, ii intreba copilul, iar ei nu faceau decat
sa il priveasca cu teama si dispret pe cel care cu o atingere sparsese piatra.
acea ... piatra.
Intr-o zi un alt copil a spart o piatra cu mainile goale. Era o piatra verde,
mai verde decat apele marilor, o piatra asa cum oamenii nu mai intalnisera, si
iarasi inteleptii s-au adunat si au citit din cartile lor si tot nu si-au gasit
rasunsurile.
- De ce plangeti, bunii mei intelepti, intrebau copii si continuau sa se joace
nestingheriti printre toate acele pietre frumoase, uitati, aici mai aveti inca o
piatra, rosie ca focul, jarul ei raspandeste lumina ca ziua, iar atingerea ei
este mai calda decat sangele viilor mustind in pahare!
Dar inteleptii nu auzeau si ii ocoleau asa ca ei au continuat sa se catere pe
tronurile lor de piatra.
Iar piatra rosie aluneca intre mainile lor si inteleptii plangeau pierderea
pietrelor celorlalte si citeau din cartile lor groase imnuri.
- De ce plangeti si va jeliti, inteleptilor, intrebara dupa un alt timp copiii
tinand in maini doua jumatati sangerii de carne de piatra. Iar ei din nou ii
ocoleau si-si ridicau glasurile catre cerurile acoperite de senin.
- Noi o sa mergem AFARA sa ne jucam cu ceilalti copii...
=========
De ce sa fim intelepti acoperit de negura vremii? De ce sa nu ne ridicam
fruntile din cartile noastre prafuite si sa admiram bogatia fara de sfarsit a
cerului de deasupra Maicii noastre? Suntem Fii ai Daciei strabune si ar trebui
sa revenim la simplitatea luminiii ce ne izvoraste in suflete... sa nu ne mai
privim cu ura cea dintai, sa fim luminosi pe tronul nostru de stanca, scrutand
zarile in asteptarea apusului si a rasaritului... Sa nu ne cautam sufletul in
pietre pe care sa le slavim, ci sa devenim noi munti in drumul catre inaltimi!
autor: Calauza