"de ce te-ai silit, impotriva firii, sa iti aduci ostenii
pe niste meleaguri in care orice oaste strainã nu
poate afla scãpare sub cerul liber?"

Dromihete catre Lisimah

extrase din "Armata si Societate in Spatiul Romanesc"

coordonator stiintific Lt. Col. Dr. Mircea Dogaru



Organizarea si modul de lupta al armatei geto-dace au fot determinate de cadrul geografic, demografic si spiritual al poporului dac. Conditionarea evolutiei organismului militar, bazat pe acesti factori, constituie o legitate universala si valabila in toate timpurile.

Spatiul Carpato-Danubiano-Pontic se caracterizeaza printr-o armonie si simetrie rara cit si printr-o unitate unica ,toate astea regasindu-se in spiritul armatei daco-gete.

Caracateristicile fizico-geografice au avut o insemnatate aparte pentru organizarea militara si modul de ducere a razboaielor, toate actiunile de lupta, din antichitatea si pina azi. Dacii fiind mai aproape de natura, au recurs la natura pentru a le da mijloacele de a-si mari puterile si de a micsora pe cele ale inamicului.



CADRUL NATURAL

Cimpul de actiuni al armatei geto-dace, aria geografica locuita de ei, este identica cu zona lor de etnogeneza, zona in care s-a dezvoltat societatea autohtona, de la triburile comunei primitive si pina la statul dac centralizat si mai departe pina la noi, vadeste o permanenta legatura cu cu pamintul devenit vatra stramoseasca. Astfel toate bataliile lumii geto-daco-rominesti sint definite cu aceleasi repere: Carpatii, Dunarea, Marea Neagra. Faptul ca oastea daca nu a luptat intr-un spatiu "neutru" sau strain, ci pe solul genezei sale, fiindu-i permanent aliat in lungile si grele confruntari cu armate straine, de regula mai numeroase si mai dotate, a avut o insemnatate cardinala in balanta raportului de forte si in deznodamintul bataliilor. Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregatire in vederea apararii, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea si aducerea lui in stare functionala ceruta de necesitatea rezistentei in fata primejdiilor externe. Primele celule ale acestui sistem au aparut atunci cind fiecare familie si mai tirziu fiecare trib au pus bazele asezarilor intarite si au creat fortificatii de refugiu.

SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICATII

MUNTII -rolului sistemului muntos in istoria daco-rominilor i s-a consacrat o intreaga literatura,ale carei aprecieri sintetizeaza adevarul istoric potrivit caruia istoria noastra este strins legata de munti, de Carpati, care au rolul de coloana vertebrala. Muntii sint simburele geografic al spatiului daco-get si fac temelia, sprijinul, apararea, adapostul, frumusetea, mindria dacilor si din ei si-a tras neamul rom�nesc legendele, vigoarea si poezia. Posadele dacice sau salba de batalii date in cetatea carpatina reprezinta cele mai de impresionante pagini de epopee istorica.

DUNAREA-De cind se pomenesc ei dacii, si noi rom�nii, Dunarea a fost "riul parinte" care a vazut pe ambele sale maluri, din valea panonica si pina la delta sa, unul si acelasi neam. Acest curs de apa denumit fieDonaris, fie Danubiu , fie Istru sau mai tirziu Dunarea, a facut parte organica din viata geto-dacilor constituind un briu protector, un aliniament greu de depasit si usor de aparat. Dunarea a avut permanent o mare insemnatate militara strategica fiind granita si bariera de aparare sau cale de penetrare pe vaile ei, a numeroase expeditii militare, tarmurile ei, nu odata, constituind teatru unor razboaie crincene .In organizarea apararii geto-dacii au apelat permanent la briul de ape ce a incins Dacia.

PADURILE-Reprezentind cam 80% din suprafata Daciei, padurile au constituit un factor important in stabilirea formelor de organizare militara cit si in ducerea operatiunilor de lupta. Existenta masiva a padurilor a impus constituirea unor formatiuni suple si manevrabile, usor fractionare si lesne de reintrunit in raport cu evolutia situatiei strategice si tactice.

Natura si extinderea padurilor au compartimentat directiile strategice de patrundere si pe cele de interzis de catre armata geto-daca, usurind in mod deosebit gruparea fortelor si mijloacelor proprii. Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor in lupta, ca spatiu de manevra discret si baze de riposta ofensiva executate prin surprindere in flancurile si spatele inamicului, precum si locuri favorabile organizarii ambuscadelor.

Facilitata de paduri, hartuirea a capatat un statut de permanenta in practica militara locala,limitind spatiul de manevra al armatelor invadatoare. Padurea favoriza lupta de aparare si permitea atacul brusc si nu in ultimul rind asigura, in caz de necesitate retragerea . Majoritatea bataliilor dacilor s-au dat la adapostul padurii si cu ajutorul ei.

MAREA NEAGRA---Existenta iesirii la Marea Neagra a determinat manifestarea unor preocupari ce vizau construirea si utilizarea unor mijloace adecvate,care sa permita controlul si apararea litoralului maritim

FACORUL DEMOGRAFIC

Pamintul rominesc apartine unei mari zone de antropogeneza ce coincide cu inceputul cuaternarului, in fond cu virsta de formare a elementului uman. Oamenii acelor vremi traiau, desigur in hoarde sau cete, duceau o viata primitiva dar facusera progrese in ce priveste uneltele si armele.

Din paleolitic si neolitic populatia s-a constituit in ginti si triburi dind nastere unei mari mase etno-lingvistice si culturale. S-a conturat astfel, in epoca bronzului, blocul tracic, foarte numeros dupa afirmatiile deloc neintemeiate ale lui Herodot.

Ramura nordica a acestui neam tracic, geto-dacii constituiau inca din Hallstat, cea mai importanta componenta a acestui bloc etnic. Din cele peste 150 de formatiuni tribale si gentilice ale tracilor, cele ale daco-getilor sint cele mai mari si mai puternice. Definirea ariei etnice a daco-getilor si fruntariile habitatului sau trebuiesc cautatea din centrul Europei si pina in Caucaz, din nordul Carpatilor padurosi si pina in Balcani dar geografia istorica si istoriografia antica au fixat hotarele poporului geto-dac in largul spatiu carpato-danubiano-pontic

Identitatea dintre geti si daci este reliefata de o serie de aprecieri atit antice cit si moderne:

"getii vorbeau aceiasi limba ca dacii si aveau aceleasi obiceiuri. Grecii dadeau, atit getilor din Bulgaria cit si dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania si Ungaria acelasi nume si crede-au ca si getii si dacii provin de la traci"

( L.A.Gebhardi,Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen,I, Theil, Leipzig,1778,p.43-44.)

"in cele mai vechi timpuri cunoscute, in Transilvania si in tarile invecinate locuiau dacii, care mai erau denumiti si geti, si de la ei a primit actuala Transilvanie impreuna cu Moldova, Muntenia si regiunile invecinate din Ungaria numele de Dacia"

(Martin Hochmeister,Siebenburgische Provinziaalblatter,vol.III,fasc. 3,Sibiu ,1808,p.126)

"dacii sint primii stramosi ai rom�nilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par sa se confunde cu getii. Aceiasi origine, aceiasi limba. Asupra acestui punct toate marturiile din vechime concorda"

(Abdolonyme Ubicini,Les origines de l’historie roumaine,Ernest Laroux,Paris,1866,p.6)

"noi sintem in fond geti si getii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei, contemporane cu celtii, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman gasea aici un stat vechi, se lupta cu el si il rapunea cu greu"

(G.Calinescu, Istoria literaturii Romine, Compendiu, Bucuresti, 1968, p.13)


Suma acestor adevaruri ingaduie judecata de valoare potrivit careia poporul dac, si prin extensie poporul rom�n, este unul din cele mai vechi popoare europene, singurul popor din sud-estul continentului care nu a venit de nicaieri si printre putinele popoare care nu si-a schimbat vatra de bastina avind stramosi ce pot fi urmariti arheologic pina in mileniul II ien.
Referitor la hotarele acestui popor, antichitatea ne-a lasat informatii suficiente sub forma ariei etnice, cit si sub cea a elementelor geografice. In perioada de maxima intindere a statalitatii geto-dace acest spatiu este clar delimitat la sud de muntii Balcani, bazinul Bugului la est, Carpatii Padurosi la nord, Dunarea de mijloc la vest, cu multe enclave incluse in masa neamurilor vecine.


Ptolemeu definea astfel frontierele etnice ale neamului get:

"se marginesc la miaza-noapte cu acea parte a Sarmatiei europene ce se intinde de la muntele Carpatos pina la cotitura pomenita a fluviului Tyras,care se afla la gradele 53’- 48’30min ., la apus cu Iazigii Metanasti, de pe linga riul Tibiscos, iar la miaza-zi cu acea parte a fluviului Dunarea care merge de la varsarea riului Tibiscos pina la Axiopolis, de unde, pina la Pont, si la gurile sale, Danubios se numeste Istros"

(Ptolemeu,Indreptar geografic,in Izvoare privind istoria Rominiei, vol.I, Bucuresti, 1964,p.541)

Este neindoielnic ca dacii erau un popor numeros, numai astfel putind sa locuiasca si sa apere un spatiu atit de intins si aceasta densitate explica continuitatea lor in tinutul central carpato-danubian. Luind in consideratie hotarele statului dac sub Burebista, care avea o suprafata de cca.500000 de km patrati si considerind ca populatia autohtona avea o densitate de 5 locuitori/km patrat (cam 2 milioane si jumatate de locuitori), cifra de 200000de oameni cit putea ridica in caz de razboi regatul dac burebistan nu pare deloc exagerata ba dimpotriva pare numarul minim de recrutare. Potentialul militar ridicat reiese si din posibilitatea imperiului roman de a stramuta in sudul Dunarii 50000 de geti in timpul lui Augustus iar apoi in timpul lui Nero alti 100000 trecuti in Tracia.

Aparitia si dezvoltarea armatei geto-dace

Formele de organizare, care sint de regula greu de surprins arheologic fidel, se desprind lesne, daca se recurge la informatii si date referitoare la modul cum a fost conceputa si realizata apararea perimetrului locuit de comunitatile umane inca de la inceput.

ORGANIZAREA MILITARA A COMUNITATILOR MICI

Factorul militar in zona carpato-danubiana a aparutca o componenta a modului in care omul isi alegea vatra de locuire in asa fel incit aceasta sa ii asigure conditii de existenta cit si de aparare a comunitatii respective. In acest scop au fost locuite cu preponderenta acele zone in care insasi natura lor oferea oamenilor avantaje eventual aceasta amplificind potentialul defensiv, cel mai adesea prin santuri. In aceasta perioada de inceput a civilizatiei locale nu existau institutii ostasesti propriu-zise, oamenii munceau si traiau in comun, bucurindu-se de aceleasi drepturi si indatoriri, fara o categorie speciala care sa indeplineasca si o slujba militara, uneltele servindu-le adesea si de arme. Ca oameni ai pamintului, autohtonii au trecut de timpuriu la constructia de asezari de diferite tipuri, de la simple sate si mici asezari rurale situate linga ape, in vai, pina la unele centre mai dense situate pe inaltimi greu accesibile.

ORGANIZAREA MILITARA DE TIP TRIBAL

Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de tarani care aveau ca preocupare principala agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural dar politic erau impartiti in numeroase clanuri autonome, fapt care si-a pus amprenta si pe organizarea militara. Primele organizari militare au fost infaptuite in perioada in care triburile daco-gete se constituiau pe baza inrudirii. Fiecare trib alcatuia un organism ostasesc,formind un gen de unitate independenta cu un efectiv variabil in functie de numarul populatiei din care se compunea, cu deosebire din numarul celor in stare sa poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate (trib) era compusa din cetele familiilor si satelor apartinatoare, fiind comandate de capii acestora si veghea de regula la apararea perimetrului teritorial care ii apartinea. Conducerea militara era asigurata de un sef, care era in acelasi timp si unul din cei mai buni luptatori, el bucurindu-se de o autoritate aparte. Atunci cind fortele mai multor triburi se uneau ocazional sef devenea cel mai apreciat de masa populatiei, intotdeauna cel care intrunea calitati organizatorice de exceptie si insusiri militare deosebite. Organizarea militara de tip tribal si indeosebi amenajarile genistice facute au avut o insemnatate deosebita pentru intreaga existenta si lupta a poporului geto-dac. Tipologic si tehnic, fortificatiile care serveau in actiunile de aparare pe caile de acces spre incinta asezarilor, s-au constituit intr-unsistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat si perfectionat astfel incit pe timpul lui Burebista intregul areal dac era impinzit de multe secole, de asezari intarite.

ORGANIZAREA MILITARA PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI

Organizarea militara si-a largit considerabil cadrele odata cu trecerea la o noua etapa de dezvoltare politico-economica si administrativa odata cu unificarea triburilor. Stringerea legaturilor economice si militare intre triburi a dus la formarea unei constiinte etnice si lingvistice largi creind premisele formarii statului dac. Interesele comune si necesitatea apararii organizate la nivel mai mare apropie comunitatile intre ele, creaza conditiile colaborarii, pregatind astfel uniunile mai mari conduse de un sef ales care avea atributiuni politice, sociale, juridice, economice si mai ales militare.

Tipologic, uniunile de triburi au fost constituite pe baza inrudirii de singe. Ele erau conduse unitar de un sef ales si cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exacta a perimetrului de convietuire, luindu-se in considerare si posibilitatile de aparare, hotarele fiind alese de regula pe cele mai imortante obstacole naturale.

Functiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor asezari si crearea unui comandament central din care face parte seful militar (basileus,rex) al comunitatii care dispune de structuri militare proprii si de garnizoane de cetati. Acesti basilei erau din rindul nobililor si cu cit aduceau si puteau sustine mai multi ostasi cu atit erau mai respectati. Devine clara intentia de a transmite urmasilor directi aceste prerogative punindu-se astfel bazele unor dinastii locale. Ca urmare directa a acestui fapt se formeaza o aristocratie militara din rindul careia se constituie un corp de comanda. Fiecare trib isi avea seful sau militar care dispunea de efective proprii care actionau ca o unitate ce in timpul luptelor de regula nu se fractiona. El dispunea de un corp de comanda din rindul carora se stabileau sefii de cete, ai cetatilor si lucrarilor de fortificatii. In caz de necesitate, fortele triburilor erau intrunite sub conducerea unui sef suprem iar sefii triburilor alcatuiau un stat-major ad-hoc. Acesti sefi de rangul doi veneau la puterea militara centrala cu cetele triburilor din care proveneau, ale caror efective erau variabile in raport cu forta economica si demografica a fiecarei zone. Instructia si pregatirea pentru lupta se desfasurau la triburile respective dar unele exercitii aveau loc pe scara mai mare si adesea direct in locurile in care comunitatea avea de aparat ceva. In timpul acestor exercitii se punea accent pe invatarea modului de folosire a lucrarilor de aparare, pe utilizarea mijloacelor de lupta de la catapulte si baliste pina la arc si lance. La aceste exercitii luau parte toata populatia capabila a purta arme, tinindu-se seama ca lupta se desfasura de regula din spatele fortificatiilor prin aruncarea de sageti, lanci, pietre si sulite iar in cazul ca inamicul reusea sa patrunda in incinta era imperios necesar ca toti sa fie in masura sa dea lupta corp la corp.

Datorita deplasarii centrului de greutate al nevoilor de aparare de la numeroasele triburi la o scara mult mai generala, are loc cresterea amplorii si caracterului manevrier al actiunilor militare, astfel conditia armatei capata noi dimensiuni atit organizatorice cit si ca mod de lupta. Vor aparea in aceasta faza ostiri cu efective de zeci de mii de oameni chemati sa actioneze impreuna intr-un dispozitiv articulat si pe baza unei conceptii unitare proprie unui sef suprem. In acesata faza misiunea luptatorului si responsabilitatile lui se generalizeaza,el participind adesea la campanii militare care se desfasoara la mari distante de perimetrul obstii satesti din care face parte


ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC

Stadiul actual al cercetarilor istorice considera ca prim stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenta secolelor IV-III-ien. Cu o temelie economico-sociala si politica deosebit de puternica, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de muntii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est riul Tyras la nord si nord-vest si vest Carpatii Meridionali si Orientali adica aria etnica geto-daca extracarpatica si avea capitala in cetatea HELIS (indentificata ipotetic cu asezarea de la Piscul Crasanilor) Acest stat avea toate institutiile specifice unui stat de la institutii centrale si pina la aparatul administrativ local. Avea o circulatie monetara iar forta statului era data de deosebita civilizatie materiala si spirituala.Una din institutiile de baza ale statului geto-dac din acel timp era armata,ca factor al puterii centrale. Organizatiile obstilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizind o aparare locala eficienta, obstile erau obligate sa puna la dispozitia dinastului, contingente de luptatori in raport cu nevoile de moment. O parte insemnata a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale ii revenea si autoritatea asupra cetatilor de interes deosebit strategic si politic, pentru a caror aparare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente si care pe timp de razboi erau intarite cu elemente locale. La rindul lor nobilii dispuneau de forte militare proprii cu care erau obligati sa participe la campaniile poruncite de rege. Influenta unui nobil era data de numarul de luptatori aflati in subordinea sa. Organizarea si compozitia armatei erau o reflectare a structurii social -politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor si formatiuilor militare de care dispuneau conducatorii de obsti, orase si cetati, precum si cele detinute de seful statului. Se estimeaza ca armata primului stat geto-dac putea ridica la oaste pina la 40000 de luptatori.

DOTAREA ARMATEI

Arheologia a demonstrat ca a existat o diversitate tipologica a mijloacelor de lupta care cuprindea: prastia, arcul cu sageti, lancea, toporul, maciuca, diferite tipuri de sabie, cutitul de lupta, coiful, camasa de zale, genunchiere si care de lupta. Clasificarea se poate face in arme pentru lupta de la distanta si arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curba, sabia dreapta, lancea lunga, lancea scurta, maciuca, ciocanul de lupta, buzduganul, prastia si arcul cu sageti iar pentru aparare casca, scutul, camasa de zale si zaua intreaga.

Luptatorul era echipat simplu :un suman cu mineci lungi, incins la mijloc, o mantie aruncata pe umeri prinsa cu o agrafa si un pantalon incretit si bagat in incaltaminte. Sefii (tarabostesii ) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint si o manta cu ciucuri, pantaloni si pe cap caciula rasfrinta.

Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii si prelucrarii materiilor prime cu valente strategice, a mestesugurilor in general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de lupta suficiente ajungindu se si la exportarea acestora in exterior.

CONCEPTIA SI MODUL DE LUPTA

Situat in locuri de ispititor belsug, poporul dac si-a elaborat de timpuriu o gindire si o arta militara proprice apararii. In acest scop s-a recurs la organizarea si ducerea apararii strategice pentru a provoca pierderi fortelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adincimi pe directiile de inaintare ale inamicului, aplicind ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamintului pirjolit". La daco-geti modul obisnuit de lupta era hartuiala dar la trebuinta angajau lupta cel mai adesea in dispozitiv in forma de pana. Cind se luptau in retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau raspinditi inainte aici se comasau in plutoane si se aparau, reusind prin aceasta tehnica sa isi reduca pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoasteau bine serviciul de santinela inamic si tineau intotdeauna linga ei caii inseuati si gata de lupta sau fuga. In timpul apararii, felul de lupta consta in in hartuiri permanente cu scopul de al slabi pe inamic si de al aduce in pozitii dezavantajoase de lupta. Intrebuintau frecvent cursele si inselaciunile recurgind la tot felul de stratageme. In timpul actiunilor de riposta geto-dacii, folosind terenul impadurit, preparau lovituri si manevre bine intocmite pe care le alternau cu atacuri neasteptate, fie in zona vadurilor fie in zone strimte.

Cavaleria avea atit rolul de cercetare cit si pe acela de de legatura intre diferite corpuri militare.Dar principala actiune a calaretilor era lupta de hartuire,lupta in care dupa aruncarea sulitei si descarcarea arcului ,calaretul se repezea inapoi pentru a scapa de lovitura dusmanului si pentru a reveni din nou dintr-o alta directie.

In conceptie si executie armata geto-daca nu a recurs la formatii de lupta rigide, masate si putin articulate. Modul de organizare, pe obsti satesti, depindea de resursele demografice ale asezarilor si deci efectivele erau variabile si suple. In ofensiva aveau predilectie pentru dispozitivul in forma de unghi cu virful inainte, cu scopul de a strapunge falangele, cohortele sau manipulele si a le disocia fortele pentru ale nimici din parti laterale. In aparare recurgeau la dispozitivul in forma de potcoava cu flancurile avansate cu scopul participarii a cit mai multe forte la lovirea simultana si pe o adincime cit mai mare a inamicului. In toate aceste dispozitive insa luptatorul dac avea in juru-i suficient spatiu pentru libera miscare si actiune.

Dispunerea fortificatiilor in teren,structura si varietatea dispozitivelor de lupta arata o temeinica si justa cunoastere a a terenului si avantajelor amenajarilor genistice. Constructia acestor lucrari si asezarea lor reflecta o pricepere deosebita a rolului strategic si tactic al fortificatiilor. Realizarea unui sistem de cetati s-a facut pe baza unor conceptii si principii ce raspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetati si fortificatii au fost edificate la fruntariiile Daciei.si indeosebi pe axele de comunicatii pe care puteau sa patrunda mai usor invadatorii. In timpul bataliilor de aparare a cetatilor, aparatorii aruncau asupra asediatorilor bolovani de mare greutate, plumb topit, oale si butoaie pline cu smoala fierbinte, seu si alte substante inflamabile, sulite si sageti incendiare. Se foloseau de asemenea pe scara mare si catapulte si baliste, atit in luptele duse in jurul fortificatiilor cit si in luptele in cimp deschis cind erau transportate pe care cu 2 roti.

In ce priveste cucerirea cetatilor strategii daci au recurs la procedeul asediului, prin care se urmarea incercuirea si izolarea garnizoanelor adversarului. In timpul asediului, alaturi de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit si falces murales cu care scoteau pietre din ziduri si perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu virf ascutit

La unison, izvoarele lumii antice ii prezinta pe daco-geti in razboaie de aparare si toate le subliniaza curajul si vitejia, disciplina si organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui razboi, prin ridicarea la lupta a intregii populatii apte de efort militar, le a dat permanent un avantaj in luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, facindu-i de neclintit de pe pamintul Daciei,pe care il considerau sacru si numai al lor.
"