de Adrian Bucurescu

Muntele ce adapostea pestera unde se retragea marele preot al getilor se numea Kogaion. �n Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: „Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel �l numeau getii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele r�ului care curgea alaturi". KOG-A-ION �nseamna „Capul Magnificului", fiind si denumirea getica a Bucegilor, unde se afla marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacra, cunoscut sub numele de „Sfinxul Rom�nesc". R�ul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi dec�t Ialomita, careia getii �i spuneau si NAPARIS „Cerescul; Divinul". Evident, adapostul marelui preot era Pestera Ialomicioarei.


Deocamdata, singura inscriptie getica unde apare numele Kogaion, este un text orfic, �n versuri, pe o caramida descoperita la Romula (Resca-Dobrosloveni, jud. Olt):



HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO

Traducerea:

Mare e Zeul, �ntotdeauna (si pretutindeni)! Asa sa spuna vitejii (cei curati), c�nd privesc spre Kogaion! Ucenicii (recrutii) sa c�nte: Sf�nt (puternic) este Domnul Noptii!

Din text se deduce ca „Domnul Noptii" este echivalent cu Kogaion. Legendele elene si romane spuneau ca Orfeu era trac si ca MAINADES „Dansatoarele (sacre)" �i taiasera capul, pe care apoi �l aruncasera �n r�u. Tot despre el se spunea ca era printul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natala a lui Orfeu era D-ION „A(1) lui Ion; A(1) Magnificului". Pe de alta parte, autorii antici scriau ca misterele orfice se celebrau noaptea. Asadar, sculptat de om sau modelat de natura, „Sfinxul" de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geti, capul lui Orfeu, Domnul Noptii.

Cu trei milenii �nainte de autorul inscriptiei de la Romula, un initiat orfic desenase o cruce pe una din tablitele de la Tartaria (fig. 2). �n v�rful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tablita poarta urmatorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I. Traducerea: Omul (nobilul) care stie tainele va merge �n ceruri. O statueta dacica (fig. 3) �l reprezinta pe Orfeu, cu bratele �n forma de coroana. Pe vesm�ntul sacerdotal al marelui erou civilizator se observa o cruce.

Misterul orfic al Celui Jertfit s-a pastrat �n datina rom�neasca a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: „�n Frigia, �nt�mpl�ndu-se odata sa cada o epidemie asupra oamenilor, iar de alta parte suferind si pam�ntul de seceta, oamenii consultara oracolul asupra mijloacelor prin care sa departeze de la ei aceste calamitati, iar oracolul le raspunse ca sa �nmorm�nteze trupul lui Attys si sa o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, �nsa, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai ramasese nimic, frigienii au facut imaginea t�narului, pe care apoi, pl�ng�nd-o, o �nmorm�ntara, �ndeplinind si onorurile funebre potrivite cu soarta lui, si acest obicei ei �l tin constant p�na �n zilele noastre". Attys era doar varianta traco-frigiana a lui Orfeu, caruia geto-dacii �i mai spuneau si GALLIEN „Superbul; Magul; Poetul", ION „Maretul" sau I-ANA „Al Anei". Ultimele trei apelative se regasesc �n bocetele Caloianului:

Caloiene, Iene,
Du-te-n cer si cere
Sa deschiza portile,
Sa sloboada ploile,
Sa curga si g�rlele,
Zilele si noptile,
Ca sa creasca gr�nele!


*
* *

Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului tortele
si deschide portile
si porneste ploile!

Amintindu-ne ca Mainades „Dansatoarele (sacre)" i-au taiat capul lui Ion-Orfeu si i l-au aruncat �n r�ul Naparis, este limpede ca traditia Caloianului are mai bine de cinci milenii si ca provine din misterele orfice. R�ului pe care a plutit Kog-a-Ion „Capul Magnificului" i s-a mai spus si AURU-METTI „Drumul Celui Curat (Stralucitor)", de unde vine si actualul nume al Ialomitei. Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomita, Buzau, Braila) si are loc, de obicei, �n martea a treia dupa Pastele ortodox. �nca din zori, fetele de la 5-6 ani �n sus se str�ng la un loc si se �mpart, dupa v�rsta, �n doua sau mai multe cete. Fiecare ceata �si alege o conducatoare. Fetele fac o papusa de lut, un om mic, pe care �l �mpodobesc cu panglici, c�rpe colorate si flori, iar pe cap �i pun drept caciula o coaja de ou rosu. �n unele sate �l �mbraca �n straie taranesti, cu opincute si caciulita. Papusa se numeste Calian, Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul �ntr-un sicriu mic, bine �ncleiat - ca sa pluteasca pe apa - sau pe o sc�ndura, �l �nconjoara cu coji de oua rosii, pastrate de la Paste, precum si fel de fel de flori, printre care predomina busuiocul, apoi �l �ngroapa pe c�mp, printre bucate, prin bozii sau maracini, pe malul vreunei ape ori �ntr-alt loc ascuns. �nainte de �nmorm�ntare, una dintre fete se face preot - Mainadele erau preotesele Soarelui! - alta, dascal, a treia duce steagul, adica o trestie cu o batista alba �n v�rf, �naintea popii, si iarasi una sau doua fete duc sicriul ori sc�ndura cu Caloianul. �n urma cortegiului vin celelalte fete, cu lum�nari aprinse, bocind:



Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Sa curga si ploile,
Zilele si noptile,
Sa umple santurile,
Sa creasca legumile
si toate ierburile!

Alte fete �i pl�ng pe frati, surori, parinti, daca au! Dupa �nmorm�ntare, Caloianului i se face pomana, timp �n care e bocit din nou:

Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am �ngropat,
De pomana ca ti-am dat,
Apa multa si vin mult
Sa dea Domnul ca un sf�nt,
Apa multa sa ne ude,
Sa ne faca poame multe!

A treia zi, dupa ce l-au �nmorm�ntat, adica �n a treia joi dupa Pastele ortodox sau �n ziua de Paparude, fetele se aduna iarasi, se duc la locul unde a fost �nhumat, �l dezgroapa si-l bocesc:

Caloiene, Ene,
Ma-ta te cata
Prin padurea deasa,
Cu inima fripta, arsa,
Prin padurea rara,
Cu inima fripta, amara!



Fetele �l aduc �n sat si �l arunca �ntr-o f�nt�na sau se duc si-i dau drumul sicriului pe un r�u sau pe un lac, ur�nd ca anul sa fie ploios si plin de belsug. �n multe locuri, Caloianul e mai �nt�i fr�nt �n bucati si abia dupa aceea diferitele sfar�maturi sunt aruncate �n f�nt�ni, �n balti ori pe r�uri. Apoi se aduna toate fetele la o casa si acolo coc o placinta mare, numita ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS „Gradina (Sam�nta) Magica"), ori mai multe placinte si alte bucate. Flacaii aduc vin si lautari, se aseaza toti la masa, man�nca si beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele �mbraca un sul cu straie femeiesti si umbla cu el pe la casele oamenilor; si la casa unde se duc, gazda trebuie sa ude acel sul cu apa, apoi le da faina, oua, unt s.a. Cu ceea ce aduna fac si ele placinte, bucate, aduc�nd si vin, si aceasta se numeste Pomana Caloianului. Iar acelui sul �mbracat, i se spune, ca si omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.

Pe vremuri, �n unele sate se faceau doua papusi, care se numeau Tatal Ploii si Maicuta Soarelui (cf. rom. maicuta „calugarita"). Nu se stie cum si c�nd aceste denumiri s-au prefacut �n Tatal Soarelui si Maicuta Ploii.

Initiat �n misterele orfice ale stramosilor, Ionita, marele tzar al rom�nilor si bulgarilor, si-a adaugat supranumele de CALOIAN.



Ca Domn al Noptii, Orfeu era considerat si cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Mos Ene aduce si acum somnul copiilor rom�ni. Tot de la ION „Magnificul" provine si titlul voievozilor rom�ni, ajuns �ntr-o epoca mai t�rzie IO.

Ca �mparat ce a fost, lui Orfeu -au fost consacrate animale cu coarne (coroana!), iar miturile ulterioare l-au considerat chiar un mamifer cornut: cerb, tap, berbec, bour, zimbru, taur. Pe sigiliul primei capitale a Moldovei, Baia, apare un cerb cu capul taiat, aluzie la decapitarea lui Orfeu de catre Mainades. Pentru ca acestea erau preotese-dansatoare ale Soarelui si cele ce nu participasera la crima au condamnat-o si l-au pl�ns pe �mparat, au fost si ele divinizate; celebra „Hora de la Frumusica", c�t si horele de Cucuteni, pe acestea le reprezinta.

Asadar, lui Orfeu i s-a mai zis si DROS, „Cerbul", iar �n amintirea sacrificiului sau s-a constituit teribila traditie getica a trimiterii unui sol curat la ceruri, obicei care s-a numit A-LEXAN-DROS „Cel Jertfit Cerbului (precum Cerbul)" sau TIA-RANTOS „Dansul Divin (al Zeitelor)". Din cele doua sintagme a ramas numele straniului dans rom�nesc Ciuleandra sau Suleandra, pe care, �n vechime, �l �ncepeau doar preotesele Soarelui, c�nd Cel Ales era trimis la ceruri. Herodot nu stia ca aceasta traditie era cu mai mult de doua milenii anterioara nasterii pe pam�nt a lui Zalmoxis. Iata cum descrie istoricul elen acest obicei „barbar": „Unii din ei primesc porunca sa tina trei sulite (cu v�rful �n sus), iar altii apuc�nd de m�ini si de picioare pe cel ce urmeaza sa fie trimis la Zalmoxis, si ridic�ndu-l �n sus, �l azv�rl �n sulite. Daca - strapuns de sulite - acesta moare, getii socot ca Zeul le este binevoitor. Iar daca nu moare, aduc �nvinuiri solului, zic�nd ca e un om ticalos si, dupa �nvinuirile aduse, trimit un altul, caruia �i dau �nsarcinari �nca fiind �n viata".

Participantii la ceremonie �nconjurau locul jertfei si se prindeau �n dansul TIA-RANTOS, care �ncepea cu un ritm grav, oracular. �n acest timp, marele preot rostea incantatia rituala de primire a solului �n ceruri:

EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA? NALAXIS DA VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS.

Traducerea:

Cine se �nalta la mine (la noi), gonindu-si calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi!
Stap�ne, suna din corn! Din ceruri belsugul (ploaia) sa curga, Domnul e mare.

Textul getic se afla �ncrustat pe o piatra meteoritica - asadar cereasca! - descoperita �n ruinele cetatii de la Corbi (jud. Arges). �n momentul mortii pam�ntene a mesagerului get, Marele preot striga: DOBEROS DABEIS „Cel Curat s-a �naltat". Atunci participantii la ceremonie repetau si ei spusele marelui preot si accelerau ritmul dansului. De la stravechiul strigat de bucurie al dansatorilor - DOBEROS DABEIS - s-a ajuns prin etimologie populara, la strigatura rom�neasca „Doua fire, doua paie, / Ia Ciuleandra la bataie!"

Nimeni nu a descris acest dans mai exact ca Liviu Rebreanu, �n romanul Ciuleandra: „Porneste ca o hora oarecare, foarte lent, foarte cumpatat. Jucatorii se aduna, se �nsira, se �mbina, probabil dupa simpatii, ori la �nt�mplare, indiferent. Pe urma, c�nd se pare ca oamenii s-au �ncins putin, muzica prinde a se agita si a se iuti. Ritmul jocului se accelereaza, fireste. Jucatorii, cuprinsi dupa mijloc, formeaza un zid compact de corpuri care se mladie, se �ndoaie, se rasuceste si tresalta cum poruncesc lautarii. Cu c�t se prind mai tare jucatorii, cu at�t si muzica se at�ta, devine mai zvapaiata, mai salbateca. Picioarele flacailor scapara vijelios, schiteaza figuri de tropote, sarituri de spaima, zv�cnituri de veselie. Apoi, deodata, cu totii, cu pasi saltati si foarte iuti, pornesc �ntr-un v�rtej. (...) Asa, pe loc, c�teva minute, nu stiu c�t timp, �n acelasi ritm nebunesc, flacai si fete se fram�nta, tremura, tropaie... De c�teva ori clocotul de patima e strapuns de chiote prelungi, t�snite parca din vechimea vremurilor".
"