"Stadiul actual al cercetăririi istorice consideră că primul stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluența secolelor IV-III-îen..." "Cu o temelie economico-socială și politică deosebit de puternică, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de munții Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est râul Tyras la nord și nord-vest și vest Carpații Meridionali și Orientali adică aria etnică geto-dacă extracarpatică și avea capitala în cetatea HELIS ( identificată ipotetic cu așezarea de la Piscul Crasanilor).


Acest stat avea toate instituțiile specifice unui stat de la instituții centrale și până la aparatul administrativ local. Avea o circulație monetară iar forța statului era dată de deosebita civilizație materială și spirituală. Una din instituțiile de bază ale statului geto-dac din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale.
Organizațiile obștilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizând o apărare cu o scară a eficienței, obștile erau obligate să pună la dispoziția dinastului, contingente de luptători în raport cu nevoile de moment. O parte însemnată a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale îi revenea și autoritatea asupra cetăților de interes deosebit strategic și politic, pentru a căror apărare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente și care pe timp de razboi erau întărite cu elemente locale. La rândul lor nobilii dispuneau de forțe militare proprii cu care erau obligați să participe la campaniile poruncite de rege. Influența unui nobil era data de numărul de luptători aflați în subordine sa.
Organizarea și compoziția armatei erau o reflectare a structurii social-politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor și formațiunilor militare de care dispuneau conducătorii de obști, orașe și cetăți, precum și cele deținute de șeful statului. Se estimează că armata primului stat geto-dac putea ridica la oaste până la 40000 de luptători.
DOTAREA ARMATEI
Arheologia a demonstrat că a existat o diversitate tipologică a mijloacelor de luptă care cuprindea: praștia, arcul cu săgeți, lancea, toporul, măciuca, diferite tipuri de sabie, cutițul de luptă , coiful, cămașa de zale, genunchiere și care de luptă. Clasificarea se poate face în arme pentru luptă de la distanța și arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curbă, sabia dreaptă, lancea lungă, lancea scurtă, măciuca, ciocanul de luptă, buzduganul, praștia și arcul cu sageti iar pentru apărare casca, scutul, camașa de zale și zaua întreagă.
Luptătorul era echipat simplu: un suman cu mâneci lungi, încins la mijloc, o mantie aruncată pe umeri prinsă cu o agrafă și un pantalon încrețit și băgat în încălțăminte. Șefii (tarabostes) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint și o manta cu ciucuri, pantaloni și pe cap căciula răsfrântă. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii și prelucrării materiilor prime cu valențe strategice, a meșteșugurilor în general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de luptă suficiente ajungându-se și la exportarea acestora in exterior.
CONCEPȚIA ȘI MODUL DE LUPTĂ
Situat în locuri de ispititor belșug, poporul dac și-a elaborat de timpuriu o gândire și o artă militară propice apărării. În acest scop s-a recurs la organizarea și ducerea apărării strategice pentru a provoca pierderi forțelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adâncimi pe direcțiile de înaintare ale inamicului, aplicând ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamântului pârjolit".
La daco-geți modul obisnuit de luptă era hărțuiala dar la trebuința ,angajau lupta cel mai adesea în dispozitiv în formă de pană. Când se luptau în retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau răspândiți, înainte aici se comăsau în plutoane și se apărau, reușind prin această tehnică să își reducă pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoșteau bine serviciul de santinelă inamic și țineau întotdeauna lânga ei caii înșeuați și gata de luptă sau fugă.
În timpul apărării, felul de luptă consta în hărțuiri permanente cu scopul de a-l slăbi pe inamic și de a-l aduce în poziții dezavantajoase de luptă. Întrebuințau frecvent cursele și înșelăciunile recurgând la tot felul de stratageme. În timpul acțiunilor de ripostă geto-dacii, folosind terenul împădurit, preparau lovituri și manevre bine întocmite pe care le alternau cu atacuri neașteptate, fie în zona vadurilor fie în zone strâmte. Cavaleria avea atât rolul de cercetare cât și pe acela de legatură între diferite corpuri militare. Dar principala acțiune a călăreților era lupta de hărțuire, lupta în care după aruncarea suliței și descărcarea arcului, călărețul se repezea înapoi pentru a scăpa de lovitura dușmanului și pentru a reveni din nou dintr-o altă direcție.
În concepție și execuție armata geto-dacă nu a recurs la formații de luptă rigide, masate și puțin articulate. Modul de organizare, pe obști satești, depindea de resursele demografice ale așezărilor și deci efectivele erau variabile și suple.
În ofensivă aveau predilecție pentru dispozitivul în formă de unghi cu vârful înainte, cu scopul de a străpunge falangele, cohortele sau manipulele și a le disocia forțele pentru ale nimici din parțile laterale. În apărare recurgeau la dispozitivul În formă de potcoavă cu flancurile avansate cu scopul participării a cât mai multe forțe la lovirea simultană și pe o adâncime cât mai mare a inamicului. În toate aceste dispozitive însă luptatorul avea în juru-i suficient spațiu pentru libera mișcare și acțiune.
Dispunerea fortificațiilor în teren, structura și varietatea dispozitivelor de luptă arată o temeinică și justă cunoaștere a terenului și avantajelor amenajărilor genistice. Construcția acestor lucrări și așezarea lor reflectă o pricepere deosebită a rolului strategic și tactic al fortificațiilor. Realizarea unui sistem de cetăți s-a făcut pe baza unor concepții și principii ce răspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetăți și fortificații au fost edificate la confruntăriile Daciei și îndeosebi pe axele de comunicații pe care puteau să pătrundă mai ușor invadatorii. În timpul bătăliilor de apărare a cetăților, apăratorii aruncau asupra asediatorilor bolovani de mare greutate, plumb topit, oale și butoaie pline cu smoală fierbinte, seu și alte substanțe inflamabile, sulițe și săgeți incendiare. Se foloseau de asemenea pe scară mare și catapulte și baliste, atât în luptele duse în jurul fortificațiilor cât și în luptele în câmp deschis când erau transportate pe care cu 2 roți.
În ceea ce privește cucerirea cetăților strategii daci au recurs la procedeul asediului, prin care se urmărea încercuirea și izolarea garnizoanelor adversarului. În timpul asediului, alături de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit și falces murales cu care scoteau pietre din ziduri și perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu vârf ascuțit. La unison, izvoarele lumii antice îi prezintă pe daco-geți în războaie de apărare și toate le subliniază curajul și vitejia, disciplina și organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui război, prin ridicarea la luptă a întregii populații apte de efort militar, le-a dat permanent un avantaj în luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, făcându-i de neclintit de pe pământul Daciei, pe care îl considerau sacru și numai al lor."