Gheorghe Zbuchea

Auzim adesea, si pe buna dreptate, ca Rom�nia este o tara �nconjurata de
rom�ni. Un numar important de rom�ni traiesc �n statele vecine: Ucraina,
Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar si �n cele mai �ndepartate - cazul
mai putin cunoscut al istrorom�nilor.
Izolat la extremitatea occidentala a blocului rom�nesc rasfirat de-a lungul
veacurilor �n �ntregul spatiu sud-est european se afla astazi minusculul grup
de descendenti ai romanitatii orientale, numiti �n mod curent istrorom�ni.

Ei
se adauga grupurilor mult mai numeroase ale meglenorom�nilor si arom�nilor.
Majoritatea oamenilor de stiinta, �n special lingvisti, considera ca aceste
grupuri alcatuiesc o unitate etnica.

Comune celor trei grupuri din dreapta Dunarii le-a fost si le este continua lor
diminuare numerica �n timpul anilor, "topirea" lor �n populatia majoritara �n
mijlocul careia traiau si traiesc si posibila lor disparitie completa �n
tinuturile de bastina �ntr-o perioada nu prea �ndepartata.

Cazul istrorom�nilor ilustreaza, de asemenea, si o alta realitate a acestor
rom�ni din afara unui stat national propriu, respectiv emigrarea lor continua
ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore rasp�ndite pe continentul
european si �n afara acestuia.


Intre anii 1927-1931, la santierul naval din Rjeka (pe tarmul Marii Adriatice,
azi �n Slovenia, pe atunci numit Fiume si fac�nd parte din Regatul Italian) au
fost construite pentru Marina militara rom�na un submarin de tonaj mijlociu si
o nava baza. Presedinte al comisiei rom�ne de supraveghere a constructiei
fusese numit tatal meu, capitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe
Koslinski. Ne luase - pe mine si pe mama mea - cu el, chiar de la �nceputul
misiunii, �n 1927.

Intr-o vara - nu �mi mai amintesc exact anul - capitanul Radu Dobrescu
(viitorul comandant al submarinului) si locotenentul Victor Voinescu si-au
cumparat c�te o masina Fiat cupeu si ne-au poftit - pe tata si familia sa - la
o plimbare. Tinta noastra erau rom�nii istrieni.

Am ajuns �n valea Valdarsa. Eu aveam opt sau noua ani si �mi amintesc doar ca
mama discuta cu o femeie. "Uite ca vorbeste rom�neste!" - a exclamat ea.

Despre rom�nii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de rom�na din
ultima clasa de la Liceul "Spiru Haret", V.V. Hanes. Cu c�tiva ani �nainte, el
facuse o excursie cu elevi ai liceului la rom�nii din zona Fiume. Pe atunci,
drumul, cu trenul, dura cam trei zile. Astazi, c�nd se poate calatori mult mai
usor, oare c�te astfel de excursii se mai fac?

N. Koslinski


Vlahi, morlaci, cici, rumeri

Istrorom�nii traiesc astazi �n c�teva asezari rurale (mai putin de 10 la
numar), aflate �n partea central-estica a peninsulei Istria, �mprastiate la
nord si sud de Muntele Ucika Gora (Monte Maggiore).

Dupa unele aprecieri, doar �n ultimele trei decenii numarul lor s-ar fi redus
cu aproape 2/3, fara sa existe posibilitatea unei corecte aprecieri statistice.
Dar, situatia nu este deloc noua. Caci si �n anul 1921, �n recensam�ntul
oficial italian erau consemnati 1 644 vorbitori de limba rom�na. Iar cinci ani
mai t�rziu, �nvatatul Sextil Puscariu considera ca �n aceasta zona traiau mai
putin de 3 000 istrorom�ni.

Istrorom�nii au intrat relativ t�rziu �n atentia �nvatatilor, spre �nceputul
secolului XX. O contributie aparte la studierea lor a adus-o istoricul Silviu
Dragomir, care �i considera alcatuind doar o parte din asa-numitii "rom�ni
apuseni", realitate istorica astazi disparuta aproape �n totalitate, dar
puternica �n perioada Evului Mediu, �n spatiul geografic din apropierea Marii
Adriatice.

Si denumirile sub care au fost cunoscuti sunt destul de diverse. Astfel, multa
vreme au fost denumiti "vlahi", apoi "morlaci", "cici" si abia la jumatatea
secolului XVII s-au impus ca "rumeri". Patria de geneza pare a se fi aflat
undeva �nspre rasarit, fie �n spatiul din st�nga Dunarii, �nspre Transilvania
si Banat, fie �n dreapta Dunarii, spre Morava, dupa opinia celor mai multi
dintre cercetatorii mai vechi.

Dar �n ultimul timp a fost avansata si ideea unei poligeneze a istrorom�nilor
prin venirea, dupa secolul XIV, a unor elemente rom�nesti din partea de nord si
sud a Dunarii. Aceasta ipoteza istorica pare destul de plauzibila, ram�n�nd
doar a fi confirmata de viitoarele cercetari.

Nu poate fi ignorata nici posibilitatea supravietuirii ne�ntrerupte �n muntii
Istriei a unei populatii romanice �nca din Antichitate, la fel ca �n Carpati.

O insula �ntr-o mare catolica

In general, situatia Istriei, zona de existenta a istrorom�nilor la
�nceputurile istoriei, este �nca destul de putin cunoscuta. Stirile culese de
acelasi istoric rom�n Silviu Dragomir arata ca scriitori croati de secol XVI,
precum Simun Kozicic din Modrussa sau Ivan Pergosic, traducatorul cunoscutului,
pentru spatiul transilvan, Tripartit al lui Werb�czi (1514), considerau ca
morlacii sau vlahii erau de aceeasi etnie ca si rom�nii din Dacia traiana.

Nu exista �nca o analiza a evolutiei modului de viata al istrorom�nilor �n
fazele de �nceput ale istoriei, chiar p�na spre zorii modernitatii. Conditiile
de mediu, dar si marturii mai noi sugereaza ca acei rom�ni din vremurile
trecute se ocupau cu cresterea animalelor si valorificarea produselor acestora,
nefiind �nsa vorba de un popor nomad, crescator de animale. Agricultura si
v�natoarea le completau si diversificau alimentatia, iar exploatarea lemnului,
dincolo de satisfacerea propriilor nevoi, le aducea venituri suplimentare prin
furnizarea de materiale pentru santierele navale ale flotei venetiene.

Se pare ca se pierde �n negura vremii vechimea unei alte ocupatii a lor,
respectiv obtinerea de carbune prin arderea lemnelor, carbune comercializat
p�na la Fiume, Trieste si chiar Venetia.

Multi dintre ei au �nceput a practica si activitati legate de mare, fie ca
docheri, dar mai ales ca marinari, uneori deveniti chiar ... pirati. Probabil
la fel ca �n �ntreg spatiul balcanic, fie la otomani, fie la regii maghiari si
apoi la �mparatii habsburgici, unii dintre ei au �mbratisat cariera armelor,
devenind soldati, dupa modelul voinucilor din sfera slava otomana sau a
ostenilor vienezi.

Multe cuvinte atesta, prin latinitatea lor, si vechimea crestinismului la
istrorom�ni. Astfel ei s-au constituit ca o exceptie �ntr-o mare catolica,
subordonata, prin intermediul resedintei eclesiastice de la Aquileea, ierarhiei
romane, acest lucru put�nd contribui la diminuarea lor continua, la dez-
etnizare.

In secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, ca si mai apoi �n cadrul
Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existenta unor institutii si
forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi si fiind
garantate nu o data de catre factorii politici responsabili, inclusiv de
sultanii de la Istanbul sau �mparatii de la Viena.

O supravietuire ca un miracol

Spre deosebire de arom�ni, la istrorom�ni nu au aparut elemente ale unei
renasteri nationale la �nceputul epocii moderne. Explicatii ar putea fi
multiple, precum numarul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicata dintre
ei, modul de viata traditional sau influenta factorilor de asimilare.

Abia la jumatatea veacului trecut, �n epoca pasoptista, ei au intrat �n atentia
unor fruntasi rom�ni din Principate. Un pas important �l va face articolul
semnat de A. Ckovaz, �ntr-o publicatie din Trieste, L�Istria, oferind
informatii despre vlahii traitori aici. El va fi imediat receptat si �n mediile
rom�nesti, reprodus la Brasov �n vestita Foaie pentru minte, inima si
literatura, de unde �l va prelua chiar si Aron Pumnul, dar si la Iasi, �n
Arhiva Albinei, �n traducerea si cu note apartin�nd lui Gheorghe Asachi. Acesta
din urma chiar intentiona sa-si trimita fiul special la Istria pentru a-i
cunoaste pe respectivii rom�ni la fata locului.

In anii imediat urmatori, despre istrorom�ni se interesau Simion Barnutiu,
aflat o vreme la studii la Pavia, si Timotei Cipariu, urmati apoi de Ion
Maiorescu, de altfel si primul rom�n nord-dunarean care i-a vizitat. Acesta,
scriind despre ei pe probleme de istorie, etnografie si limba, facea o
pledoarie patriotica pentru ajutorarea si cultivarea acestor conationali, a
caror supravietuire o considera "unu miraculu".

Spre sf�rsitul secolului XIX, a aparut �n Istria ideea deschiderii unor scoli
nationale �n limba rom�na, asemeni initiativei anterioare pentru fratii arom�ni.

Problema unei scoli rom�nesti, pe baza unei propuneri venite de la un italian,
dr. Constantini, a fost discutata �n toamna anului 1888, �n Dieta provinciala a
Istriei, fiind publicate chiar si scrisori ale locuitorilor din zona, precum si
stenogramele interventiilor deputatilor italieni si croati. Astfel,
reprezentantul croat, dr. Laginja, a contestat vehement �nsasi existenta
istrorom�nilor, �ncerc�nd sa demonstreze chiar ca ei ar fi... slavi. Dar �n
Comisia scolara �nsarcinata atunci sa-si dea avizul se recunostea existenta
rom�nilor �n numar de 2 299 de suflete, rasp�nditi �n 8 asezari.

Apostolul istrorom�nilor

Dar, din nou, majoritatea croata din Dieta a respins aceasta cerere, ca si
altele ulterioare facute �n mod repetat si cu sprijinul unor deputati italieni,
cum ar fi dr. Scampichio. Acesta marturisea �ntr-o astfel de pledoarie: "Eu
apar astazi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toti, a
unui neam care are comun cu noi originea �n gloriile Romei si pe care trebuie
sa-l asociem beneficiilor civilizatiei noastre."

Rezultatul a fost �nsa contrar asteptarilor rom�nilor. Caci, �n anul 1905, prin
eforturile financiare ale Societatii Sfintii Chiril si Metodiu, instrument al
politicii de slavizare, la Valdarsa s-a �nfiintat o scoala croata sub egida
preotului catolic de acolo, ce a facut eforturi aproape zadarnice de a-i atrage
pe rom�ni.

In acest context s-au �nscris si �nceputurile activitatii lui Andrei Glavina,
considerat apostol national si figura emblematica a istrorom�nilor.

Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Susnievita si a murit la Pola,
la numai 44 de ani, �n ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a
impresionat, prin vioiciune si inteligenta, pe profesorul rom�n T. Burada, care
facea �n zona cercetari etno-lingvistice. T�narul istrorom�n a fost adus �n
Rom�nia, �ncep�ndu-si studiile la Iasi, pe care apoi le va continua �n marele
centru cultural al Blajului, unde a si terminat liceul. S-a �ntors �n Istria,
devenind pentru o vreme �nvatator la scoala italiana din Arenzo. In 1905,
datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o
lucrare scrisa �n dialect si adresata conationalilor lui: Calindaru lu Rumeri
din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin
Diculescu.

Alaturi de bogata sa activitate publicistica - str�ngere de marturii de
dialecte locale, de informatii asupra vietii istrorom�ne - Glavina s-a impus si
prin eforturile sale de creare a unei scoli rom�nesti. Despre acestea, Sextil
Puscariu scria astfel, �n 1925: "Propaganda slava, stimulata de guvernul
central din Viena, si indiferenta rom�nilor liberi fata de fratii lor istrieni
au facut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat
rolul aproape exclusiv de apostol national".

Dupa primul razboi mondial, �n care Glavina a luptat eroic, si-a reluat
activitatea �n noile conditii create prin integrarea Istriei �n hotarele
statului italian, care, initial, a manifestat o relativa �ntelegere fata de
dezideratele rom�nilor. Astfel, �n 1920 a fost autorizata trimiterea din
Rom�nia a unui �nvatator si a unor carti, donate de Academia Rom�na. Iar �n
1921, Andrei Glavina a reusit sa deschida, tot la Valdarsa, prima scoala
rom�neasca din Istria, purt�nd denumirea simbolica de "Imparatul Traian". La un
moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte
sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasur�ndu-si activitatea at�t
�n rom�na, c�t si �n italiana.

Dar dupa moartea lui Glavina, a �ncetat si predarea �n limba rom�na, iar dupa
cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata s-a introdus obligatoriu �n
procesul de �nvatam�nt. Nici o initiativa a autoritatilor rom�ne nu a dat roade
�n acest sens. Astfel, �ntre 1893 si 1935, au fost adusi �n tara, la studii,
c�tiva istrorom�ni, multora interzic�ndu-li-se apoi revenirea �n tinuturile de
bastina. Chiar Glavina s-a deplasat la Bucuresti pentru a obtine ajutoare mai
substantiale, dar vizita s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul
politic I.C. Gradisteanu, sustinator, de altfel, si al cauzei timocenilor si
arom�nilor (pentru acestia din urma, actiunile statului rom�n fiind mult mai
vizibile).

Istrorom�ni �nca, dar pentru c�t timp?

Multa vreme dupa al doilea razboi mondial au lipsit stirile cu privire la
evolutia satelor si asezarilor istrorom�ne. Timp de decenii ei au fost prezenti
doar �n lucrari stiintifice si mai putin vizibil �n viata de toate zilele.

Imprejurarile generale ale destramarii fostei Iugoslavii si ale prabusirii
regimurilor comuniste au deschis o noua pagina �n istoria istrorom�nilor. La 29
aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociatia istrorom�na Andrei Glavina,
av�nd drept scop salvarea rom�nilor istrieni, pastrarea etniei si a limbii lor.
Presedintele asociatiei, dr. Petru Ratiu, a contribuit �n cele mai diverse
feluri la popularizarea problematicii istriene. Din 1995 a �nceput si
publicarea unor carti �n dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din Istria,
iar din 1996 apare si prima publicatie istrorom�na intitulata semnificativ
Scrisore catre frat Rumer.

Dar �nca nu s-au materializat eforturile promovarii �n �nvatam�nt, �ntr-o forma
sau alta, a limbii rom�ne, respectiv a dialectului istrorom�n, iar impactul
altor forme de activitate nationala �n zona pare a fi �nca minor. Semne ca
rom�nii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de ajutor.



Eveniment - Evele de la Cucuteni

"Or�nduirea firii a sorocit sa-i fie/Copila diafana barbatului
sotie.../../../Faptura de petala si de un bob de roua/Da-i zilnic dimineata o
bucurie noua/Ofranda de rasplata e poezia lui/O alta, mai suava si mai
cinstita, nu-i".

Mi-am amintit aceste versuri argheziene, �n fata unor minuscule statuete,
majoritatea reprezent�nd femei, din Expozitia O lume regasita. Satul Cucuteni
de la Poduri, Dealul Chindaru, judetul Bacau, deschisa la Muzeul National de
Istorie a Rom�niei, la 8 decembrie 2000.

Organizata sub egida Ministerului Culturii - Serviciul Arheologic, de catre
Fundatia Mileniului III, Centrul International pentru cercetarea culturii
Cucuteni-Piatra Neamt si Colectia dr. Emilia si Romeo Dumitrescu, expozitia
reuneste obiecte de mare arta si rafinament, apartin�nd culturii Cucuteni (sec.
V-IV �.e.n.).

Sunt expuse si obiecte de cult, statuete de zei si zeite, reprezentari de
animale s.a., modelate �n lut, vase de uz casnic, toate adeverind o maiestrie
artistica deosebita.

Cercetarile �n statiunea de la Poduri au �nceput �n 1978, fiind continuate p�na
�n 1996 de o echipa de specialisti, condusa de arheologul Dan Monah. Au fost
investigate peste 70 de constructii eneolitice, atest�nd existenta a cel putin
14 sate Precucuteni si Cucuteni, distruse de incendii violente.

Expozitia ilustreaza din plin faptul ca, prin formele sale de manifestare,
cultura Cucuteni a fost una dintre importantele manifestari artistice ale
epocii cuprului din aceasta parte a Europei."