Gheorghe Zbuchea

Auzim adesea, si pe buna dreptate, ca România este o tara înconjurata de
români. Un numar important de români traiesc în statele vecine: Ucraina,
Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar si în cele mai îndepartate - cazul
mai putin cunoscut al istroromânilor.
Izolat la extremitatea occidentala a blocului românesc rasfirat de-a lungul
veacurilor în întregul spatiu sud-est european se afla astazi minusculul grup
de descendenti ai romanitatii orientale, numiti în mod curent istroromâni.

Ei
se adauga grupurilor mult mai numeroase ale meglenoromânilor si aromânilor.
Majoritatea oamenilor de stiinta, în special lingvisti, considera ca aceste
grupuri alcatuiesc o unitate etnica.

Comune celor trei grupuri din dreapta Dunarii le-a fost si le este continua lor
diminuare numerica în timpul anilor, "topirea" lor în populatia majoritara în
mijlocul careia traiau si traiesc si posibila lor disparitie completa în
tinuturile de bastina într-o perioada nu prea îndepartata.

Cazul istroromânilor ilustreaza, de asemenea, si o alta realitate a acestor
români din afara unui stat national propriu, respectiv emigrarea lor continua
ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore raspândite pe continentul
european si în afara acestuia.


Intre anii 1927-1931, la santierul naval din Rjeka (pe tarmul Marii Adriatice,
azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume si facând parte din Regatul Italian) au
fost construite pentru Marina militara româna un submarin de tonaj mijlociu si
o nava baza. Presedinte al comisiei române de supraveghere a constructiei
fusese numit tatal meu, capitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe
Koslinski. Ne luase - pe mine si pe mama mea - cu el, chiar de la începutul
misiunii, în 1927.

Intr-o vara - nu îmi mai amintesc exact anul - capitanul Radu Dobrescu
(viitorul comandant al submarinului) si locotenentul Victor Voinescu si-au
cumparat câte o masina Fiat cupeu si ne-au poftit - pe tata si familia sa - la
o plimbare. Tinta noastra erau românii istrieni.

Am ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau noua ani si îmi amintesc doar ca
mama discuta cu o femeie. "Uite ca vorbeste româneste!" - a exclamat ea.

Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de româna din
ultima clasa de la Liceul "Spiru Haret", V.V. Hanes. Cu câtiva ani înainte, el
facuse o excursie cu elevi ai liceului la românii din zona Fiume. Pe atunci,
drumul, cu trenul, dura cam trei zile. Astazi, când se poate calatori mult mai
usor, oare câte astfel de excursii se mai fac?

N. Koslinski


Vlahi, morlaci, cici, rumeri

Istroromânii traiesc astazi în câteva asezari rurale (mai putin de 10 la
numar), aflate în partea central-estica a peninsulei Istria, împrastiate la
nord si sud de Muntele Ucika Gora (Monte Maggiore).

Dupa unele aprecieri, doar în ultimele trei decenii numarul lor s-ar fi redus
cu aproape 2/3, fara sa existe posibilitatea unei corecte aprecieri statistice.
Dar, situatia nu este deloc noua. Caci si în anul 1921, în recensamântul
oficial italian erau consemnati 1 644 vorbitori de limba româna. Iar cinci ani
mai târziu, învatatul Sextil Puscariu considera ca în aceasta zona traiau mai
putin de 3 000 istroromâni.

Istroromânii au intrat relativ târziu în atentia învatatilor, spre începutul
secolului XX. O contributie aparte la studierea lor a adus-o istoricul Silviu
Dragomir, care îi considera alcatuind doar o parte din asa-numitii "români
apuseni", realitate istorica astazi disparuta aproape în totalitate, dar
puternica în perioada Evului Mediu, în spatiul geografic din apropierea Marii
Adriatice.

Si denumirile sub care au fost cunoscuti sunt destul de diverse. Astfel, multa
vreme au fost denumiti "vlahi", apoi "morlaci", "cici" si abia la jumatatea
secolului XVII s-au impus ca "rumeri". Patria de geneza pare a se fi aflat
undeva înspre rasarit, fie în spatiul din stânga Dunarii, înspre Transilvania
si Banat, fie în dreapta Dunarii, spre Morava, dupa opinia celor mai multi
dintre cercetatorii mai vechi.

Dar în ultimul timp a fost avansata si ideea unei poligeneze a istroromânilor
prin venirea, dupa secolul XIV, a unor elemente românesti din partea de nord si
sud a Dunarii. Aceasta ipoteza istorica pare destul de plauzibila, ramânând
doar a fi confirmata de viitoarele cercetari.

Nu poate fi ignorata nici posibilitatea supravietuirii neîntrerupte în muntii
Istriei a unei populatii romanice înca din Antichitate, la fel ca în Carpati.

O insula într-o mare catolica

In general, situatia Istriei, zona de existenta a istroromânilor la
începuturile istoriei, este înca destul de putin cunoscuta. Stirile culese de
acelasi istoric român Silviu Dragomir arata ca scriitori croati de secol XVI,
precum Simun Kozicic din Modrussa sau Ivan Pergosic, traducatorul cunoscutului,
pentru spatiul transilvan, Tripartit al lui Werböczi (1514), considerau ca
morlacii sau vlahii erau de aceeasi etnie ca si românii din Dacia traiana.

Nu exista înca o analiza a evolutiei modului de viata al istroromânilor în
fazele de început ale istoriei, chiar pâna spre zorii modernitatii. Conditiile
de mediu, dar si marturii mai noi sugereaza ca acei români din vremurile
trecute se ocupau cu cresterea animalelor si valorificarea produselor acestora,
nefiind însa vorba de un popor nomad, crescator de animale. Agricultura si
vânatoarea le completau si diversificau alimentatia, iar exploatarea lemnului,
dincolo de satisfacerea propriilor nevoi, le aducea venituri suplimentare prin
furnizarea de materiale pentru santierele navale ale flotei venetiene.

Se pare ca se pierde în negura vremii vechimea unei alte ocupatii a lor,
respectiv obtinerea de carbune prin arderea lemnelor, carbune comercializat
pâna la Fiume, Trieste si chiar Venetia.

Multi dintre ei au început a practica si activitati legate de mare, fie ca
docheri, dar mai ales ca marinari, uneori deveniti chiar ... pirati. Probabil
la fel ca în întreg spatiul balcanic, fie la otomani, fie la regii maghiari si
apoi la împaratii habsburgici, unii dintre ei au îmbratisat cariera armelor,
devenind soldati, dupa modelul voinucilor din sfera slava otomana sau a
ostenilor vienezi.

Multe cuvinte atesta, prin latinitatea lor, si vechimea crestinismului la
istroromâni. Astfel ei s-au constituit ca o exceptie într-o mare catolica,
subordonata, prin intermediul resedintei eclesiastice de la Aquileea, ierarhiei
romane, acest lucru putând contribui la diminuarea lor continua, la dez-
etnizare.

In secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, ca si mai apoi în cadrul
Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existenta unor institutii si
forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi si fiind
garantate nu o data de catre factorii politici responsabili, inclusiv de
sultanii de la Istanbul sau împaratii de la Viena.

O supravietuire ca un miracol

Spre deosebire de aromâni, la istroromâni nu au aparut elemente ale unei
renasteri nationale la începutul epocii moderne. Explicatii ar putea fi
multiple, precum numarul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicata dintre
ei, modul de viata traditional sau influenta factorilor de asimilare.

Abia la jumatatea veacului trecut, în epoca pasoptista, ei au intrat în atentia
unor fruntasi români din Principate. Un pas important îl va face articolul
semnat de A. Ckovaz, într-o publicatie din Trieste, LâIstria, oferind
informatii despre vlahii traitori aici. El va fi imediat receptat si în mediile
românesti, reprodus la Brasov în vestita Foaie pentru minte, inima si
literatura, de unde îl va prelua chiar si Aron Pumnul, dar si la Iasi, în
Arhiva Albinei, în traducerea si cu note apartinând lui Gheorghe Asachi. Acesta
din urma chiar intentiona sa-si trimita fiul special la Istria pentru a-i
cunoaste pe respectivii români la fata locului.

In anii imediat urmatori, despre istroromâni se interesau Simion Barnutiu,
aflat o vreme la studii la Pavia, si Timotei Cipariu, urmati apoi de Ion
Maiorescu, de altfel si primul român nord-dunarean care i-a vizitat. Acesta,
scriind despre ei pe probleme de istorie, etnografie si limba, facea o
pledoarie patriotica pentru ajutorarea si cultivarea acestor conationali, a
caror supravietuire o considera "unu miraculu".

Spre sfârsitul secolului XIX, a aparut în Istria ideea deschiderii unor scoli
nationale în limba româna, asemeni initiativei anterioare pentru fratii aromâni.

Problema unei scoli românesti, pe baza unei propuneri venite de la un italian,
dr. Constantini, a fost discutata în toamna anului 1888, în Dieta provinciala a
Istriei, fiind publicate chiar si scrisori ale locuitorilor din zona, precum si
stenogramele interventiilor deputatilor italieni si croati. Astfel,
reprezentantul croat, dr. Laginja, a contestat vehement însasi existenta
istroromânilor, încercând sa demonstreze chiar ca ei ar fi... slavi. Dar în
Comisia scolara însarcinata atunci sa-si dea avizul se recunostea existenta
românilor în numar de 2 299 de suflete, raspânditi în 8 asezari.

Apostolul istroromânilor

Dar, din nou, majoritatea croata din Dieta a respins aceasta cerere, ca si
altele ulterioare facute în mod repetat si cu sprijinul unor deputati italieni,
cum ar fi dr. Scampichio. Acesta marturisea într-o astfel de pledoarie: "Eu
apar astazi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toti, a
unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei si pe care trebuie
sa-l asociem beneficiilor civilizatiei noastre."

Rezultatul a fost însa contrar asteptarilor românilor. Caci, în anul 1905, prin
eforturile financiare ale Societatii Sfintii Chiril si Metodiu, instrument al
politicii de slavizare, la Valdarsa s-a înfiintat o scoala croata sub egida
preotului catolic de acolo, ce a facut eforturi aproape zadarnice de a-i atrage
pe români.

In acest context s-au înscris si începuturile activitatii lui Andrei Glavina,
considerat apostol national si figura emblematica a istroromânilor.

Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Susnievita si a murit la Pola,
la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a
impresionat, prin vioiciune si inteligenta, pe profesorul român T. Burada, care
facea în zona cercetari etno-lingvistice. Tânarul istroromân a fost adus în
România, începându-si studiile la Iasi, pe care apoi le va continua în marele
centru cultural al Blajului, unde a si terminat liceul. S-a întors în Istria,
devenind pentru o vreme învatator la scoala italiana din Arenzo. In 1905,
datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o
lucrare scrisa în dialect si adresata conationalilor lui: Calindaru lu Rumeri
din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin
Diculescu.

Alaturi de bogata sa activitate publicistica - strângere de marturii de
dialecte locale, de informatii asupra vietii istroromâne - Glavina s-a impus si
prin eforturile sale de creare a unei scoli românesti. Despre acestea, Sextil
Puscariu scria astfel, în 1925: "Propaganda slava, stimulata de guvernul
central din Viena, si indiferenta românilor liberi fata de fratii lor istrieni
au facut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat
rolul aproape exclusiv de apostol national".

Dupa primul razboi mondial, în care Glavina a luptat eroic, si-a reluat
activitatea în noile conditii create prin integrarea Istriei în hotarele
statului italian, care, initial, a manifestat o relativa întelegere fata de
dezideratele românilor. Astfel, în 1920 a fost autorizata trimiterea din
România a unui învatator si a unor carti, donate de Academia Româna. Iar în
1921, Andrei Glavina a reusit sa deschida, tot la Valdarsa, prima scoala
româneasca din Istria, purtând denumirea simbolica de "Imparatul Traian". La un
moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte
sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasurându-si activitatea atât
în româna, cât si în italiana.

Dar dupa moartea lui Glavina, a încetat si predarea în limba româna, iar dupa
cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata s-a introdus obligatoriu în
procesul de învatamânt. Nici o initiativa a autoritatilor române nu a dat roade
în acest sens. Astfel, între 1893 si 1935, au fost adusi în tara, la studii,
câtiva istroromâni, multora interzicându-li-se apoi revenirea în tinuturile de
bastina. Chiar Glavina s-a deplasat la Bucuresti pentru a obtine ajutoare mai
substantiale, dar vizita s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul
politic I.C. Gradisteanu, sustinator, de altfel, si al cauzei timocenilor si
aromânilor (pentru acestia din urma, actiunile statului român fiind mult mai
vizibile).

Istroromâni înca, dar pentru cât timp?

Multa vreme dupa al doilea razboi mondial au lipsit stirile cu privire la
evolutia satelor si asezarilor istroromâne. Timp de decenii ei au fost prezenti
doar în lucrari stiintifice si mai putin vizibil în viata de toate zilele.

Imprejurarile generale ale destramarii fostei Iugoslavii si ale prabusirii
regimurilor comuniste au deschis o noua pagina în istoria istroromânilor. La 29
aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociatia istroromâna Andrei Glavina,
având drept scop salvarea românilor istrieni, pastrarea etniei si a limbii lor.
Presedintele asociatiei, dr. Petru Ratiu, a contribuit în cele mai diverse
feluri la popularizarea problematicii istriene. Din 1995 a început si
publicarea unor carti în dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din Istria,
iar din 1996 apare si prima publicatie istroromâna intitulata semnificativ
Scrisore catre frat Rumer.

Dar înca nu s-au materializat eforturile promovarii în învatamânt, într-o forma
sau alta, a limbii române, respectiv a dialectului istroromân, iar impactul
altor forme de activitate nationala în zona pare a fi înca minor. Semne ca
românii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de ajutor.



Eveniment - Evele de la Cucuteni

"Orânduirea firii a sorocit sa-i fie/Copila diafana barbatului
sotie.../../../Faptura de petala si de un bob de roua/Da-i zilnic dimineata o
bucurie noua/Ofranda de rasplata e poezia lui/O alta, mai suava si mai
cinstita, nu-i".

Mi-am amintit aceste versuri argheziene, în fata unor minuscule statuete,
majoritatea reprezentând femei, din Expozitia O lume regasita. Satul Cucuteni
de la Poduri, Dealul Chindaru, judetul Bacau, deschisa la Muzeul National de
Istorie a României, la 8 decembrie 2000.

Organizata sub egida Ministerului Culturii - Serviciul Arheologic, de catre
Fundatia Mileniului III, Centrul International pentru cercetarea culturii
Cucuteni-Piatra Neamt si Colectia dr. Emilia si Romeo Dumitrescu, expozitia
reuneste obiecte de mare arta si rafinament, apartinând culturii Cucuteni (sec.
V-IV î.e.n.).

Sunt expuse si obiecte de cult, statuete de zei si zeite, reprezentari de
animale s.a., modelate în lut, vase de uz casnic, toate adeverind o maiestrie
artistica deosebita.

Cercetarile în statiunea de la Poduri au început în 1978, fiind continuate pâna
în 1996 de o echipa de specialisti, condusa de arheologul Dan Monah. Au fost
investigate peste 70 de constructii eneolitice, atestând existenta a cel putin
14 sate Precucuteni si Cucuteni, distruse de incendii violente.

Expozitia ilustreaza din plin faptul ca, prin formele sale de manifestare,
cultura Cucuteni a fost una dintre importantele manifestari artistice ale
epocii cuprului din aceasta parte a Europei.