Organizarea și modul de luptă al armatei geto-dace au fost determinate de cadrul geografic, demografic și spiritual al poporului dac. Condiționarea evoluției organismului militar, bazat pe acești factori, constituie o legitate universală și valabilă în toate timpurile.
Spațiul carpato-danubiano-pontic se caracterizează atât printr-o armonie și simetrie rară cât și printr-o entitate unică, toate astea regăsindu-se în spiritul armatei daco-gete. Caracteristicile fizico-geografice au avut o însemnătate aparte pentru organizarea militară și modul de ducere a războaielor. Dacii fiind mai aproape de natură, au recurs la ea pentru a le da mijloacele de a-și mări puterile și de a micșora pe cele ale inamicului.
CADRUL NATURAL
Câmpul de acțiuni al armatei geto-dace, aria geografică locuită de ei este identică cu zona lor de etnogeneză, zona în care s-a dezvoltat societatea autohtonă, de la triburile comunei primitive și până la statul dac centralizat și mai departe până la noi, vădește o permanentă legătură cu pământul devenit vatră strămoșească. Astfel toate bătăliile lumii geto-daco-românești sunt definite cu aceleași repere: Carpații, Dunărea, Marea Neagră. Faptul că oastea dacă nu a luptat într-un spațiu "neutru" sau străin, ci pe solul genezei sale, acesta fiindu-i permanent aliat în lungile și grelele confruntări cu armatele străine, de regulă, mai numeroase și mai bine dotate, a avut o însemnătate cardinală în balanța raportului de forțe și în deznodământul bătăliilor.
Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregătire în vederea apărării, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea și aducerea lui în stare funcțională cerută de necesitatea rezistenței în fața primejdiilor externe. Primele celule ale acestui sistem au apărut atunci când fiecare familie și mai târziu fiecare trib au pus bazele așezărilor întărite și au creat fortificații de refugiu.
SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICAȚII
Munții - rolului sistemului muntos în istoria daco-românilor i s-a consacrat o întreaga literatură, ale cărei aprecieri sintetizează adevărul istoric potrivit căruia istoria noastră este strâns legată de Munții Carpați, care au rolul de coloană vertebrală. Munții sunt sâmburele geografic al spațiului daco-get și constituie temelia, sprijinul, apărarea, adăpostul, frumusețea, mândria dacilor și din ei si-a tras neamul românesc legendele, vigoarea și poezia. Posadele dacice sau salba de bătălii date în cetatea carpatină reprezintă cele mai impresionante pagini de epopee istorică.
Dunărea - de când se pomenesc ei dacii, și noi românii, Dunărea a fost "râul părinte" care a văzut pe ambele sale maluri, din valea panonică și până la Delta sa, unul și același neam. Acest curs de apă denumit fie Donaris, fie Danubiu, fie Istru sau mai târziu Dunărea, a făcut parte organică din viața geto-dacilor constituind un brâu protector, un aliniament greu de depășit și ușor de apărat. Dunărea a avut permanent o mare însemnătate militară strategică fiind granița și bariera de apărare sau cale de penetrare pe văile ei, a numeroase expediții militare, țărmurile ei, nu odată, constituind teatrul unor războaie crâncene. În organizarea apărării geto-dacii au apelat permanent la brâul de ape ce a încins Dacia.
Pădurile - reprezentând 80% din suprafața Daciei au constituit un factor important în stabilirea atât a formelor de organizare militară cât și în ducerea operațiunilor de luptă. Existența masivă a pădurilor a impus constituirea unor formațiuni suple și manevrabile, ușor fracționare și lesne de reîntrunit în raport cu evoluția situației strategice și tactice. Natura și extinderea pădurilor au compartimentat direcțiile strategice de pătrundere și pe cele de interzis de către armata geto-dacă, ușurând în mod deosebit gruparea forțelor și mijloacelor proprii.
Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor în luptă, ca spațiu de manevră discret și baze de ripostă ofensivă executate prin surprindere în flancurile și spatele inamicului, precum și locuri favorabile organizării ambuscadelor. Facilitată de păduri, hărțuirea a căpătat un statut de permanență în practica militară locală, limitând spațiul de manevră al armatelor invadatoare. Pădurea favoriza lupta de apărare și permitea atacul brusc și nu în ultimul rând asigura, în caz de necesitate retragerea. Majoritatea bătăliilor dacilor s-au dat la adăpostul pădurii și cu ajutorul ei.
Marea Neagră - Existența ieșirii la Marea Neagra a determinat manifestarea unor preocupări ce vizau construirea și utilizarea unor mijloace adecvate, care să permită controlul și apărarea litoralului maritim.
APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA ARMATEI GETO-DACE
Formele de organizare, care sunt de regulă greu de surprins arheologic fidel, se desprind lesne, dacă se recurge la informații și date referitoare la modul cum a fost concepută și realizată apărarea perimetrului locuit de comunitățile umane încă de la început.
ORGANIZAREA MILITARĂ A COMUNITAȚILOR MICI
Factorul militar în zona carpato-danubiană a apărut ca o componentă a modului în care omul își alegea vatra de locuire în așa fel încât aceasta să îi asigure atât condiții de existență cât și de apărare a comunității respective. În acest scop au fost locuite cu preponderență acele zone în care însăși natura lor oferea oamenilor avantaje, eventual aceasta amplificând potențialul defensiv, cel mai adesea prin șanțuri.
În această perioadă de început a civilizației locale nu existau instituții obștești, oamenii munceau și trăiau în comun, bucurându-se de aceleași drepturi și îndatoriri, fără o categorie specială care să îndeplinească și o sarcină militară, uneltele servindu-le adesea și de arme. Ca oameni ai pământului, autohtonii au trecut de timpuriu la construcția de așezări de diferite tipuri, de la simple sate și mici asezări rurale situate lângă ape, în văi, până la unele centre mai dense situate pe înălțimi greu accesibile.
ORGANIZAREA MILITARĂ DE TIP TRIBAL
Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de țărani care aveau ca preocupare principală agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural, dar politic erau împărțiți în numeroase clanuri autonome, fapt care și-a pus amprenta și pe organizarea militară.
Primele organizări militare au fost înfăptuite în perioada în care triburile daco-gete se constituiau pe baza înrudirii. Fiecare trib alcătuia un organism ostășesc, formând un gen de unitate independentă cu un efectiv variabil în funcție de numărul populației din care se compunea, cu deosebire din numărul celor în stare să poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate(trib) era compusă din cetele familiilor și satelor aparținătoare, fiind comandate de capii acestora și veghea , de regulă, la apărarea perimetrului teritorial care îi aparținea.
Conducerea militară era asigurată de un șef, care era în același timp și unul din cei mai buni luptători, el bucurându-se de o autoritate aparte. Atunci când forțele mai multor triburi se uneau ocazional, șef devenea cel mai apreciat de masa populației, întotdeauna cel care întrunea calități organizatorice de excepție și însușiri militare deosebite.
Organizarea militară de tip tribal și îndeosebi amenajările genistice făcute au avut o însemnătate deosebită pentru întreaga existența și lupta a poporului geto-dac. Tipologic și tehnic, fortificațiile care serveau în acțiunile de apărare pe căile de acces spre incinta așezărilor, s-au constituit într-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat și perfecționat astfel încât pe timpul lui Burebista întregul areal dac era împânzit de multe secole, de așezări întărite.
ORGANIZAREA MILITARĂ PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI
Organizarea militară și-a lărgit considerabil cadrele odată cu trecerea la o noua etapă de dezvoltare politico-economică și administrativă odată cu unificarea triburilor. Strângerea legaturilor economice și militare între triburi a dus la formarea unei conștiințe etnice și lingvistice largi creând premisele formării statului dac. Interesele comune și necesitatea apărării organizate la nivel mai mare apropie comunitățile între ele, creează condițiile colaborării, pregătind astfel uniunile mai mari conduse de un șef ales care avea atribuțiuni politice, sociale, juridice, economice și mai ales militare.
Tipologic, uniunile de triburi au fost constituite pe baza înrudirii de sânge. Ele erau conduse unitar de un șef ales și cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exactă a perimetrului de conviețuire, luându-se în considerare și posibilitățile de apărare, hotarele fiind alese de regulă pe cele mai importante obstacole naturale.
Funcțiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor așezări și crearea unui comandament central din care face parte șeful militar (basileus, rex) al comunității care dispune de structuri militare proprii și de garnizoane de cetăți. Acești basilei erau din rândul nobililor și cu cât aduceau și puteau susține mai mulți ostași cu atât erau mai respectați. Devenea clară intenția de a transmite urmașilor direcți aceste prerogative punându-se astfel bazele unor dinastii locale.
Ca urmare directă a acestui fapt se formează o aristocrație militară din rândul căreia se constituie un corp de comandă. Fiecare trib își avea șeful sau militar care dispunea de efective proprii care acționau ca o unitate ce, în timpul luptelor, de regulă, nu se fracționa. El dispunea de un corp de comandă din rândul cărora se stabileau șefii de cete, ai cetăților și lucrărilor de fortificații. În caz de necesitate, forțele triburilor erau întrunite sub conducerea unui șef suprem iar șefii triburilor alcătuiau un stat-major ad-hoc. Acești șefi de rangul doi veneau la puterea militară centrală cu cetele triburilor din care proveneau, ale căror efective erau variabile în raport cu forța economica și demografică a fiecarei zone.
Instrucția și pregătirea pentru luptă se desfășurau la triburile respective dar unele exerciții aveau loc pe scară mai mare și adesea direct în locurile în care comunitatea avea de apărat ceva. În timpul acestor exerciții se punea accent pe învațarea modului de folosire a lucrărilor de apărare, pe utilizarea mijloacelor de luptă de la catapulte și baliste până la arc și lance. La aceste exerciții luau parte toată populația capabilă a purta arme,ținându-se seama ca lupta se desfașura de regulă din spatele fortificațiilor prin aruncarea de săgeti, lanci, pietre și sulițe iar în cazul că inamicul reușea să pătrundă în incinta era imperios necesar ca toți să fie în măsură să dea lupta corp la corp.
Datorită deplasării centrului de greutate al nevoilor de apărare de la numeroasele triburi la o scară mult mai generală, are loc creșterea amplorii și caracterului manevrier al acțiunilor militare, astfel condiția armatei capată noi dimensiuni atât organizatorice cât și ca mod de luptă. Vor apărea în această fază oștiri cu efective de zeci de mii de oameni chemați să acționeze împreună într-un dispozitiv articulat și pe baza unei concepții unitare proprie unui șef suprem. În această fază misiunea luptătorului și responsabilitățile lui se generalizează, el participând adesea la campanii militare care se desfășoară la mari distanțe de perimetrul obștii satești din care face parte.
ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC
Stadiul actual al cercetăririi istorice consideră că primul stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluența secolelor IV-III-îen. Cu o temelie economico-socială și politică deosebit de puternică, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de munții Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est râul Tyras la nord și nord-vest și vest Carpații Meridionali și Orientali adică aria etnică geto-dacă extracarpatică și avea capitala în cetatea HELIS ( identificată ipotetic cu așezarea de la Piscul Crasanilor).
Acest stat avea toate instituțiile specifice unui stat de la instituții centrale și până la aparatul administrativ local. Avea o circulație monetară iar forța statului era dată de deosebita civilizație materială și spirituală. Una din instituțiile de bază ale statului geto-dac din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale.
Organizațiile obștilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizând o apărare cu o scară a eficienței, obștile erau obligate să pună la dispoziția dinastului, contingente de luptători în raport cu nevoile de moment. O parte însemnată a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale îi revenea și autoritatea asupra cetăților de interes deosebit strategic și politic, pentru a căror apărare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente și care pe timp de razboi erau întărite cu elemente locale. La rândul lor nobilii dispuneau de forțe militare proprii cu care erau obligați să participe la campaniile poruncite de rege. Influența unui nobil era data de numărul de luptători aflați în subordine sa.
Organizarea și compoziția armatei erau o reflectare a structurii social-politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor și formațiunilor militare de care dispuneau conducătorii de obști, orașe și cetăți, precum și cele deținute de șeful statului. Se estimează că armata primului stat geto-dac putea ridica la oaste până la 40000 de luptători.
DOTAREA ARMATEI
Arheologia a demonstrat că a existat o diversitate tipologică a mijloacelor de luptă care cuprindea: praștia, arcul cu săgeți, lancea, toporul, măciuca, diferite tipuri de sabie, cutițul de luptă , coiful, cămașa de zale, genunchiere și care de luptă. Clasificarea se poate face în arme pentru luptă de la distanța și arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curbă, sabia dreaptă, lancea lungă, lancea scurtă, măciuca, ciocanul de luptă, buzduganul, praștia și arcul cu sageti iar pentru apărare casca, scutul, camașa de zale și zaua întreagă.
Luptătorul era echipat simplu: un suman cu mâneci lungi, încins la mijloc, o mantie aruncată pe umeri prinsă cu o agrafă și un pantalon încrețit și băgat în încălțăminte. Șefii (tarabostes) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint și o manta cu ciucuri, pantaloni și pe cap căciula răsfrântă. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii și prelucrării materiilor prime cu valențe strategice, a meșteșugurilor în general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de luptă suficiente ajungându-se și la exportarea acestora in exterior.
CONCEPȚIA ȘI MODUL DE LUPTĂ
Situat în locuri de ispititor belșug, poporul dac și-a elaborat de timpuriu o gândire și o artă militară propice apărării. În acest scop s-a recurs la organizarea și ducerea apărării strategice pentru a provoca pierderi forțelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adâncimi pe direcțiile de înaintare ale inamicului, aplicând ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamântului pârjolit".
La daco-geți modul obisnuit de luptă era hărțuiala dar la trebuința ,angajau lupta cel mai adesea în dispozitiv în formă de pană. Când se luptau în retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau răspândiți, înainte aici se comăsau în plutoane și se apărau, reușind prin această tehnică să își reducă pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoșteau bine serviciul de santinelă inamic și țineau întotdeauna lânga ei caii înșeuați și gata de luptă sau fugă.
În timpul apărării, felul de luptă consta în hărțuiri permanente cu scopul de a-l slăbi pe inamic și de a-l aduce în poziții dezavantajoase de luptă. Întrebuințau frecvent cursele și înșelăciunile recurgând la tot felul de stratageme. În timpul acțiunilor de ripostă geto-dacii, folosind terenul împădurit, preparau lovituri și manevre bine întocmite pe care le alternau cu atacuri neașteptate, fie în zona vadurilor fie în zone strâmte. Cavaleria avea atât rolul de cercetare cât și pe acela de legatură între diferite corpuri militare. Dar principala acțiune a călăreților era lupta de hărțuire, lupta în care după aruncarea suliței și descărcarea arcului, călărețul se repezea înapoi pentru a scăpa de lovitura dușmanului și pentru a reveni din nou dintr-o altă direcție.
În concepție și execuție armata geto-dacă nu a recurs la formații de luptă rigide, masate și puțin articulate. Modul de organizare, pe obști satești, depindea de resursele demografice ale așezărilor și deci efectivele erau variabile și suple.
În ofensivă aveau predilecție pentru dispozitivul în formă de unghi cu vârful înainte, cu scopul de a străpunge falangele, cohortele sau manipulele și a le disocia forțele pentru ale nimici din parțile laterale. În apărare recurgeau la dispozitivul În formă de potcoavă cu flancurile avansate cu scopul participării a cât mai multe forțe la lovirea simultană și pe o adâncime cât mai mare a inamicului. În toate aceste dispozitive însă luptatorul avea în juru-i suficient spațiu pentru libera mișcare și acțiune.
Dispunerea fortificațiilor în teren, structura și varietatea dispozitivelor de luptă arată o temeinică și justă cunoaștere a terenului și avantajelor amenajărilor genistice. Construcția acestor lucrări și așezarea lor reflectă o pricepere deosebită a rolului strategic și tactic al fortificațiilor. Realizarea unui sistem de cetăți s-a făcut pe baza unor concepții și principii ce răspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetăți și fortificații au fost edificate la confruntăriile Daciei și îndeosebi pe axele de comunicații pe care puteau să pătrundă mai ușor invadatorii. În timpul bătăliilor de apărare a cetăților, apăratorii aruncau asupra asediatorilor bolovani de mare greutate, plumb topit, oale și butoaie pline cu smoală fierbinte, seu și alte substanțe inflamabile, sulițe și săgeți incendiare. Se foloseau de asemenea pe scară mare și catapulte și baliste, atât în luptele duse în jurul fortificațiilor cât și în luptele în câmp deschis când erau transportate pe care cu 2 roți.
În ceea ce privește cucerirea cetăților strategii daci au recurs la procedeul asediului, prin care se urmărea încercuirea și izolarea garnizoanelor adversarului. În timpul asediului, alături de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit și falces murales cu care scoteau pietre din ziduri și perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu vârf ascuțit. La unison, izvoarele lumii antice îi prezintă pe daco-geți în războaie de apărare și toate le subliniază curajul și vitejia, disciplina și organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui război, prin ridicarea la luptă a întregii populații apte de efort militar, le-a dat permanent un avantaj în luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, făcându-i de neclintit de pe pământul Daciei, pe care îl considerau sacru și numai al lor.
FACTORUL DEMOGRAFIC
Pămâtul românesc aparține unei mari zone de antropogeneză ce coincide cu începutul cuaternarului, în fond cu vârsta de formare a elementului uman. Oamenii acelor vremi trăiau, desigur în hoarde sau cete, duceau o viață primitivă dar făcuseră progrese în ce privește uneltele și armele. Din paleolitic și neolitic populația s-a constituit în ginți și triburi dând naștere unei mari mase etno-lingvistice și culturale. S-a conturat astfel,în epoca bronzului, blocul tracic, foarte numeros după afirmațiile deloc neîntemeiate ale lui Herodot.
Ramura nordică a acestui neam tracic, geto-dacii constituiau încă din Hallstat, cea mai importantă componenta a acestui bloc etnic. Din cele peste 150 de formațiuni tribale și gentilice ale tracilor, cele ale daco-geților sunt cele mai mari și mai puternice. Definirea ariei etnice a daco-geților și fruntăriile habitatului sau trebuiesc căutate din centrul Europei și până în Caucaz, din nordul Carpaților păduroși și până în Balcani dar geografia istorică și istoriografia antică au fixat hotarele poporului geto-dac în largul spațiu carpato-danubiano-pontic. Identitatea dintre geți și daci este reliefată de o serie de aprecieri atât antice cât și moderne:
- "...geții vorbeau aceiași limbă ca dacii și aveau aceleași obiceiuri. Grecii dădeau, atât geților din Bulgaria cât și dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania și Ungaria același nume și credeau că și geții și dacii provin de la traci..."
( L.A. Gebhardi, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen, I, Theil, Leipzig,1778,p.43-44.)
-"...în cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania și în țările învecinate locuiau dacii, care mai erau denumiți și geți, și de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia și regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia..."
(Martin Hochmeister, Siebenburgische Provinziaalblatter, vol.III, fasc. 3, Sibiu , 1808, p.126)
- "dacii sunt primii strămoși ai românilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geții. Aceiași origine, aceiași limbă. Asupra acestui punct toate mărturiile din vechime concordă..."
(Adolonyme Ubicini, Les origines de l'historie roumaine, Ernest Laroux, Paris, 1866, p.6)
- "noi suntem în fond geți și geții reprezintă unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei, contemporane cu celți, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman găsea aici un stat vechi, se lupta cu el si îl răpunea cu greu"
(G. Calinescu, Istoria literaturii Române, Compendiu, Bucuresti, 1968, p.13)
Suma acestor adevăruri îngăduie judecata de valoare potrivit căreia poporul dac, și prin extensie poporul roman, este unul din cele mai vechi popoare europene, singurul popor din sud-estul continentului care nu a venit de nicăieri si printre puținele popoare care nu și-a schimbat vatra de baștina având strămoși ce pot fi urmăriți arheologic până în mileniul II îen. Referitor la hotarele acestui popor, antichitatea ne-a lăsat informații suficiente sub forma ariei etnice, cât și sub cea a elementelor geografice. În perioada de maximă întindere a statalități geto-dace acest spațiu este clar delimitat la sud de munții Balcani, bazinul Bugului la est, Carpații Păduroși la nord, Dunarea de mijloc la vest, cu multe enclave incluse in masa neamurilor vecine.
Ptolemeu definea astfel frontierele etnice ale neamului get:
"se marginesc la miază-noapte cu acea parte a Sarmației europene ce se întinde de la muntele Carpatos până la cotitura pomenită a fluviului Tyras, care se află la gradele 53'- 48'30min., la apus cu Iazigii Metanaști, de pe lânga râul Tibiscos, iar la miază-zi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos pâna la Axiopolis, de unde, pâna la Pont, și la gurile sale, Danubios se numește Istros"
(Ptolemeu, Îndreptar geografic, Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964, p.541)
Este neîndoielnic că dacii erau un popor numeros, numai astfel putând să locuiască și să apere un spațiu atât de întins, și această densitate explică continuitatea lor în ținutul central carpato-danubian. Luând în considerație hotarele statului dac sub Burebista, care avea o suprafață de cca. 500000 de kmp și considerând că populația autohtonă avea o densitate de 5 locuitori/kmp (cam 2 milioane și jumatate de locuitori), cifra de 200000 de oameni cât putea ridica în caz de război regatul dac burebistan nu pare deloc exagerată, ba dimpotrivă, pare numărul minim de recrutare. Potențialul militar ridicat reiese și din posibilitatea Imperiului roman de a strămuta în sudul Dunării 50000 de geți în timpul lui Augustus iar apoi în timpul lui Nero alți 100000 trecuți în Tracia.
din Nicolae Densusianu