Armata a fost unul din domeniile în care dacii excelau. Ei tot timpul au constituit o forță armată care trebuia luată în calcul de toți vecini inclusiv de Imperiul Roman, așa cum recunoaște Lucanus în Pharsalia: "Feriți-ne, zei cerești, ca printr-un dezastru care i-ar pune în mișcare pe daci și pe geți, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr...".

Principalul avantaj al soldaților geto-daci era credința care-i făcea să lupte fără frică de moarte, ei murind cu zâmbetul și numele lui Zamolxe pe buze. Dar puterea militară nu putea exista doar prin credință, dacii aveau tactici de luptă care destabilizau echilibrul luptei și reușeau să împartă forțele armatei adverse astfel încât să-i poată face față, armele nu erau deosebite dar falxurile au determinat schimbarea caschetelor din armată romană, numărul soldaților nu putea fi comparat cu cel al armatelor macedoneene sau romane, dar destul de mare să formeze un centru de putere armată în lumea antică.
Politica regilor daci impunea în general o atitudine defensivă, dar sunt numeroase exemplele de incursiuni incisive ale armatei dacice în teritorii străine cu scopul de a slăbi puncte de frontieră în principiu cu Imperiul Roman. În luptă procedeul tactic de bază este ordinea de bătaie în unghi ascuțit, pentru a străpunge mai ușor liniile inamice, precum și atacul dintr-o poziție care expune flancurile armatei adverse. În luptele defensive, dacii preferau lupta de gherilă care obosea armata adversă până la bătălia decisivă, în plus obiceiul păstrat până târziu în Țările Române de a pârjoli lanurile din față dușmanului și a otrăvi fântânile, pentru a reduce resursele alimentare ale inamicului. De asemenea se foloseau tactici de intimidare a dușmanului (scrisori de amenințare) precum și de inducere în eroare (se spune că Decebal a tăiat la liziera unei păduri arborii de statul unui om și îmbrăcându-i în haine "a creat" o armată numeroasă). Nici de tentativele de asasinat nu sunt străini regii daci. În ultimă instanță cetățile, refugiile supreme, erau astfel construite încât "geții erau invulnerabili" (Sidonius Appolinaris).
Armamentul care predomina în armata dacică era:

STINDARD DACIC
o ființă cu cap de lup (realizat din metal) și corp de balaur (realizat din solzi metalici sau franjuri tricolore) care era astfel construit încât în bătaia vântului sau în goana cailor producea un șuierat care afecta psihologic soldații inamici și îmbărbăta oștenii care luptau sub el. În plus acest șuierat și efectul de mișcare care îl producea, induceau o stare de nervozitate cailor cavaleriei adverse.

FALX
sabie curbă de dimensiuni mari care au determinat comandanții armatei romane să schimbe coifurile soldaților. Această sabie printr-o lovitură dată în plin trecea prin coif și rănea mortal soldatul. Pentru a contracara acest efect, romanii au fabricat căști cu două benzi metalice rigide, dispuse în cruce cu intersecția în vârful coifului, locul unde era aplicată de obicei lovitura. S-a putut doar diminua efectul devastator al acestor arme.

SICA
sabia scurtă caracteristică dacilor. Această armă de dimensiuni cuprinse între mărimea unui pumnal și a unei săbii mici, încovoiată, ascuțită pe exterior, se pare că era foarte eficientă în luptă.

SABIE DE TIP CELTIC
sabia dreaptă de mărime medie cu garda dreptunghiulară se afla cu preponderență în dotarea nobilimii.

TOPORUL
armă eficientă, folosită puțin însă din cauza gabaritului mare

MĂCIUCA
ca și în cazul toporului măciuca era folosită în încăierările accidentale, și nu pe câmpurile de luptă, rămânând însă arme foarte eficiente.

COASA
uneori soldații care nu făceau parte din armata permanentă, agricultori fiind, schimbau poziția lamei coasei astfel încât aceasta făcea un unghi de 180 de grade cu coada. Această armă nu avea forță mare de lovire ca și falxul, dar fiind foarte ascuțită intrau adânc în corp și retezau ușor membre. Coasa era foarte periculoasă deoarece nu omora dar producea grave răni care scotea definitiv adversarul din luptă. Acest rol al coasei s-a păstrat până în evul mediu la țăranii români.

LANCEA
armă aflată în dotarea cavaleriei, folosită în bătăliile statice deoarece era greu de folosit dar în aceste cazuri era foarte eficientă. Ea era alcătuită din vârf și coadă. Vârful era lucrat dintr-o singură bucată de fier și sunt de două feluri: cu corpul în formă de frunză de salcie străbătut de o nervură mediană dublă sau cu lamă îngustă și plată, fără nervură.

SULIȚA
similară cu lancea ca și construcție, era însă de dimensiuni mai mici pentru a fi folosită de pedestrime, ca armă de aruncat cu mâna sau cu balista.

ARCUL
arma care a ajuns în armata dacică la performanțe deosebite, fiind mânuită cu multă măiestrie de arcași. Tehnicile de realizare a arcurilor (alegerea lemnului, fierberea lui pentru a-l încovoia) erau foarte dezvoltate, săgețile avea trei tipuri de vârfuri: majoritatea cu trei muchii, altele conice și cu două muchii. Uneori înmuiate în otravă erau păstrate în tolba frumos ornamentată. Arcul cu o bătaie în jurul a o sută de metri era folosit ca armă ofensivă atât în atacuri statice de către pedestrime cât și în atacuri rapide de către cavalerie, călăreții daci trăgând foarte bine din goana calului.

PRAȘTIA
armă bănuită ca foarte mult folosită în armata dacică dar neatestată, era alcătuită din săculețul pentru încărcătură și două sfori din care una se lega de arătător iar cealaltă se ținea între degete eliberându-se la momentul oportun pentru a elibera piatra. Această armă de distanță avea avantajul muniției care se afla din belșug.

SCUTUL
arma defensivă a dacilor era în marea majoritate a cazurilor de mărime medie, de formă ovală, realizat din lemn și acoperit cu piele tare, rareori cu metal. S-au descoperit scuturi placate cu aur și frumos ornamentate, cel mai probabil, scuturi de paradă. În partea centrală cu rezistență minimă era aplicată o semisferă de metal numită "umbo". Scuturile erau ornamentate cu diferite modele.

COIFUL
purtat mai mult de nobilime, era realizat din metal cu formă cilindrică pentru ricoșarea săgeților, și cel mai adesea cu ochi încrustați în dreptul frunții și găuri pentru urechi, uneori cu protuberanțe pe partea superioară.

CĂMAȘA DE ZALE
asemănătoare cu modelul sarmatic, era purtată mai mult de cavalerie și mai puțin de pedestrime.

Numărul armatei cu excepția perioadei în care a domnit Burebista a fost în jurul cifrei de 50.000 de soldați. Înainte de Burebista știm de la Arrian că imediat după sosirea lui Alexandru Macedon la Dunăre, pe malul nordic al fluviului și-a făcut apariția în scurt timp o armată (probabil cea permanentă a tribului care domina în acele regiuni) alcătuită din circa 4000 de călăreți și 10000 de pedestrași. În această perioadă când nu exista o uniune de triburi, o armată de 15.000 de soldați a unui singur trib, era un lucru de remarcat. Odată cu făurirea marelui regat, Burebista putea să ridice în caz de război o armată de 200.000 de soldați așa cum ne spune Strabon. Pe vremea lui Decebal numărul soldaților din armată a scăzut la 100.000 și în primul război din 101-102 d.Ch, o armată romană de 150.000 de soldați, specializată în cuceriri nu a reușit să înfrângă armata dacică. În al doilea război cu forțe sporite, chiar ajunsă la Sarmizegetusa, capitala Daciei nu a reușit să fie învinsă decât prin trădare, fiind lăsată fără conductele de alimentare cu apă.

Dacii trăind la granița cu cel mai mare Imperiu al antichității, într-un spațiu geografic aflat la intersecția traseelor triburilor migratoare, și după un mod de viață mereu în contact cu animalele sălbatice îi îndreptățeau pe Dio Chrysostomul să spună "acolo la ei [geți] puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmați" și pe Lucian "de câte ori am privit țara geților, i-am văzut războindu-se".

Articol preluat de la adresa: http://www.dacia.ro/