Inca mai exista locuri in care timpul se masoara in veacuri. Indepartate coclauri zugravite cu panze de ceata adasta nepasatoare suierul vantului. Plaiuri invelite in iarba coboara infinitul mai aproape de inima codrilor de molid. Sub un asemenea orizont, risipit pe Obcinile Bucovinei, se afla si tinutul hutulilor.
Misteriosi si discreti ca sihlele in care si-au ales adapostul, hutulii raman o etnie cu origini inca nedefinite. Oameni imprevizibili si adanci ca padurile in preajma carora si-au asezat casele, suspiciosi si prudenti ca salbaticiunile codrilor, ei nu-si cunosc istoria. Poate si din cauza ca nu obisnuiesc sa si-o scrie, fapt intalnit si la vechii daci.

Iubitori de liniste si singuratate, si-au durat gospodariile in locuri izolate, cat mai departe de multimi. Acolo puteau simti libertatea deplina, feriti de oameni si de legi. Singura lege le-a fost Dumnezeu, asa cum L-au putut intelege in sufletele lor razvratite si neinduplecate. Deprinsi cu sihastriile, infratiti cu tinuturile fara poteci, au supravietuit ageri si vicleni intr-o lume in care doar cei mai puternici au sanse. De cand se stiu, hutulii traiesc intr-o increngatura de neam care isi lasa mostenirea de spiritualitate si traditie de la bunici la nepoti. Povesti stranii, dar traite aievea, scurteaza noptile lungi de iarna si noptile batute in stelele verii. Firescul si supranaturalul se impletesc armonios, ispititor, ca valvataile focului in care cel care asculta istorisirile isi atinteste privirea, purificandu-si imaginatia, gata sa cutreiere prin noianul timpurilor alaturi de povestitor.




Vistiernicul de povesti

Argel este un sat mai rasarit, o asezare cu traditie forestiera, aflat pe valea Moldovitei, printre codri si fanete, la poalele Obcinii Feredeului. Batranii isi mai amintesc spusele bunicilor, care povesteau ca doar doua sau trei poieni mai rasarite indrazneau candva sa intrerupa stapanirea padurilor. Si doar patru case marunte existau in aceste locuri, in care rar se abatea pas de drumet. Acum, in jur poienile s-au inmultit, dupa cum si numarul caselor a crescut: Zigreva, Ilemsca, Dubiusca, Plaiasca, Vesnarca, Oglinda, Susita sunt poieni largi, pe care de multa vreme oamenii isi fac fanul.
Batranul Cocerhan, fost truditor cu tapina la padure, isi are gospodaria pe culmea unui deal, acolo - mai aproape de Dumnezeu si mai departe de lucraturile omenesti, unde norii curg nestaviliti. E greu de pornit la vorba, isi cantareste fiecare cuvant cu mare grija, caci vorba zboara usor ca pasarea de noapte si nu o mai poti aduce inapoi. A vazut multe si a auzit si mai multe, dar nu se lasa ispitit asa de lesne sa povesteasca. Se prea poate ca un strain sa nu creada istorisirile pe care le stie, iar asta pentru un hutul este o jignire. La urma urmei, de ce ar crede cineva niste lucruri care nici nu pot fi de crezut? Cum poate cineva sa-si imagineze ca el, cu ochii lui, a vazut in copilarie minunea facuta de un baci batran la stana la care mergea uneori sa dea o mana de ajutor si la care s-a intamplat ca vitelor sa li se ia mana? Mai sunt babe care se pricep sa ia mana de la vaci, incat le seaca tot rodul ugerelor. Dar baciul era trecut prin rele si le stia leacul. A postit, si intr-o dimineata si-a luat cutitul si a mers pana in mijlocul poienii, unde era un suhar, un trunchi de arbore uscat pe picior, de pe care incepuse sa curga coaja. La rasaritul soarelui s-a dus baciul, a rostit un descantec si a infipt cutitul in trunchi cu toata forta, cata a avut. Pe la amiaza, cand copilandrii de la stana au indraznit sa se apropie de uscatura cu pricina, au ramas inmarmuriti: din locul in care era infipt pumnalul picura lapte. Apoi vitelor le-a revenit izvorul ugerelor. Dar despre astea nu e bine sa vorbesti...
Cu mai multi ani in urma, a vazut o pasare de prada, mare cat un vitel. Se asezase pe un damb, mai sus de casa, dar cand l-a zarit, si-a luat zborul. Cu aripile deschise avea mult peste doi metri. Oare se poate sa existe asa ceva? Batranii hutuli povesteau demult despre pasari imense, pe care le vedeau rar, doar noaptea. Pasarile acelea scoteau foc din aripi, iar ei credeau ca ar fi balauri. Despre balaurii zburatori se povesteste des. O astfel de creatura ar fi existat undeva, prin muntii de la frontiera dintre Bucovina si Rusia, in anii Primului Razboi Mondial, si facea sa dispara toate patrulele militare care controlau zona.
Incet, povestile hutule incep sa se lege intre ele, prind sa curga, caci teama ca nu vor fi crezute a disparut. Si se aduna in preajma, parca iesind din unghere, uneori prietenoase, alteori ciudate si ostile, chipuri fantomatice de eroi necunoscuti, invocate domol, dar staruitor, de batranul povestitor. Haiduci nestiuti, talhari cruzi, oameni darji, vicleni fara suflet, hoti de vite, dovediti cu istetime in vremuri in care dreptatea statea in varful cutitului, iar tacerea era cel mai bun aparator al vietii, braconieri vestiti, ale caror terenuri de vanatoare se intindeau din valea Demacusei pana in leaganul Ceremusului, arme nepretuite si fratii de sange, duhuri necurate si ispite crancene, vraji si blesteme, diavoli si comori, dar mai ales aur, mult aur...




Untul zanelor

In serile in care cornul lunii este atat de ascutit incat da sa sparga pantecul cerului instelat, este bine sa nu te atii prin hatisurile imburuienite ale padurilor batrane. Spun vechii taietori de lemne ca la astfel de vreme umbla neuche, niste femei frumoase, dar cu picioare de ciuta. Daca ai nenorocul sa te vada, te smintesti. Zanele astea mulg caprioarele, iar untul pe care il fac din lapte il invelesc cu grija in mici cornete din frunze, ca sa-l pastreze vreme mai indelungata. Tot la vreme de noapte se intampla sa dai nas in nas cu Mama Padurii, care poate lua multe infatisari: fie o batrana garbovita si rautacioasa, fie o fata frumoasa, dar prin pielea careia poti sa vezi maruntaiele, fie un animal fabulos cu corp ca de pisica si cap de buha. In noptile cu luna plina, padurile vuiesc de duhuri. Daca ai nesansa sa te surprinda, vei fi purtat toata noaptea pe carari sau prin huciuri, fara sa poti sa te impotrivesti, astfel incat dimineata te va gasi sfarsit de puteri, zgariat si cu hainele sfasiate, in cazul fericit in care mai ramai in viata. Asa a patit un padurar care, desi cunostea locurile ca nimeni altul, s-a pomenit intr-o noapte ca nu mai poate inainta pe poteca ce ducea catre casa. Din senin, i-a aparut in cale un zid de piatra, pe care nu l-a putut ocoli, oricat s-a straduit. Stia ca locul ar fi bantuit, dar nu crezuse vreodata ca tocmai lui i se poate intampla asemenea poveste. Si-a aprins omul un foc si a stat toata noaptea facandu-si cruci si rugandu-se pana s-a luminat de ziua si a continuat drumul. Nici urma de zid.
Daca treci noaptea prin locul in care a murit un om strivit de un arbore, ii vei auzi vaietele sau te va preveni cu strigat tunator sa te feresti din calea busteanului care tocmai vine pe corhana la vale, in salturi cumplite. Adesea, poti da nas in nas cu hoti stravechi care bantuie locurile, blestemati pentru relele pe care le-au facut. Ii vezi aievea, umbre clare, cu arma lucind in bataia lunii. Umbrele lor se intind invers, catre luna. Daca mai ai glas sa-L chemi pe Dumnezeu in ajutor, vor disparea ca orice naluca, pierzandu-se in huciuri, iar tu ramai cu inima batand navala si cu spaima zgomotului de pasi infundati, care se pierd in noapte. Povestitori neintrecuti sunt hutulii, cand pofta de sporovaiala vine, odata cu paharelul de tarie rasturnat pe gatlej.




Duhul aurului

Nu este hutul care sa nu stie macar o poveste despre o comoara neasemuita care zace pe undeva, prin cine stie ce rapa. Cand soarele rasare intr-o anumita zi a lunii iunie, razele lui bat exact in locul unde se afla intrarea intr-o hruba din muntele Piscu. Acolo stau adunate odoare nepretuite, lazi cu aur si banet cat nici nu visezi, adapostite cu foarte multi ani in urma, de niste hoti. Putin mai incolo, in poiana Oglinda, este ingropata o alta comoara, in mormantul unei fete care a haiducit cu 12 talhari. Comoara aceea poarta blestem si nu poate nici un suflet de crestin sa o scoata la suprafata.
Undeva, pe poiana Caminet, un hutul ar fi gasit candva o lespede mare, pe care era daltuit conturul unei foarfece. Omul s-a opintit, a tras, a impins si, cu mare greu, a urnit piatra. Sub ea, intr-o gropita, se aflau trei butoiase pline ochi cu bani de aur. Innebunit, omul a luat o moneda si a alergat acasa, la nevasta, sa-i arate descoperirea. Cand s-au intors cu caruta sa ia butoaiele, n-au mai gasit locul. Niciodata. Sub poiana Ilemsca zace si acum ingropata o platosa din aur masiv, ascunsa acolo de un temut hot din vechimi. Pe poiana Vesnarca este un beci ingropat, in care se afla ascuns un cazan cu aur. In Hurghisca, unde s-au gasit cu ani in urma zale si coifuri de lupta, un padurar neamt ar fi gasit inaintea razboiului un coif din aur. Padurarul a disparut la cateva zile dupa descoperire, cu tot cu coif. Dincolo de obcina, la Ghicea, este ingropat un cazan plin cu aur pe care insa nimeni nu-l poate scoate, desi a fost vazut. Aurul duce un blestem greu si a fost juruit diavolului...
Peste casele sarace ale hutulilor pluteste duhul aurului. Multi ar putea jura ca au gasit in padure pe locul unui arbore batran, dezradacinat, o adancitura, ca o urma de ceaun. Careva a gasit aur! Cine oare?
Deasupra muntilor impovarati de paduri si ceturi, linistea face loc viselor. Pamantul pietros si sec rodeste saracie. Singura comoara adevarata a locurilor este frumusetea lor. Dar se vede ca inca nu a fost descoperita...

CASIAN BALABASCIUC - Moldovita

"