Limbile indo-europene se împart în doua grupuri numite convențional centum (kentum) și satem. Una din deosebirile caracteristice dintre ele consta în faptul ca palatalelor din limbile de tip centum le corespund, în limbile satem spirante, aceasta înseamnă ca numeroase elemente lexicale care conțin consoanele k si g(h) în limbile din primul grup cuprind consoanele s si z în limbile din al doilea grup. Exemplu s-a dat cuvântul 100 (sută) : centum (kentum) în latina și satem în persana veche. Proto-Slavicul *suto însemna sută.

"Cine controlează trecutul controlează și viitorul" - George Orwell

Din grupul centum făceau parte limbi ca latina, greaca, celta, vechea germana, etc., iar din grupul satem sanskrita, scita, persana, idiomurile balto-slave si altele. S-a putut stabili ca limba traco-dacica face parte din grupul satem , fiind înrudita cu sanskrita, cu cele balto-slavice, dar mai ales cu ilira vorbită în partea de apus a Peninsulei Balcanice si în ținuturile Calabriei si Apuliei din Italia sud-estică.
Limbile satem au sunetul palatal ș. Acestui fapt i s-a dat o mare însemnătate și a fost considerat ca reprezentând o diviziune fundamentală a familiei Indo-Europene în grupul de vest și grupul de est.
După ce dialectele s-au diferențiat suficient pentru a deveni limbi distincte, în jurul anului 2500 IC în majoritatea cazurilor, fiecare a mers pe drumul său.
Limbile satem schimbă opririle palatale în spirante sau africate. Exemple de africate sunt sunetele ce și ts ultimul fiind foarte folosit în dialectul aromân, aromânii înșiși numindu-se din acest motiv "țințari" (în dialectul aromân tsi înseamnă ce, iar tsintsi înseamnă cinci).
Sunetul ?ă? (ë) se apare în română, albaneză si în bulgară, limbi în care se constată legătura între "ă" și atonie sau prezența unei nasale subsecvente. Limbile română și albaneză au în alfabet și litera corespunzătoare.
După alți filologi (Miklosich, Schuchardt, Meyer, Gaster, Sandfeld etc.), Al. Philippide expune din nou toate trăsăturile comune albano-române în fonologie: a neaccentuat > ă; á + n ori m > ă (î) + n, m; e neaccentuat > ă; é urmat de n si m > ă + n, m; én + dentală > in + dentală; én + spirantă > in + spirantă; i neaccentuat > ă; i neaccentuat final de la terminația plur. masc. a căzut; o neaccentuat > u, de cele mai multe ori; ó înainte de grup consonantic > ú; ú n-a devenit ó; -u final cade; l + i + vocală si l + i final fix > l'; rotacismul (n > r); b intervocalic cade; b în grupul intervocalic br devine u ( > ur); kl > k'; gl > g'; v intervocalic cade etc.
Elementele comune din lexicul albanez si românesc, adică 68 sau 70 de termeni, provin (ca si cele 80-90 de cuvinte autohtone române nealbaneze) dintr-o sursă comună, substratul carpato-balcanic. Ele au cunoscut însă o evoluție diferită în albaneză si în română, potrivit caracterelor fiecărei limbi, în cursul perioadei feudale.

"Dacă admitem cu oarecare probabilitate că asemănările fonetice dintre limbile română si albaneză își au originea într-o oarecare afinitate a bazei de articulație, adică într-o afinitate etnică, apoi se poate admite că între poporul român si cel albanez a existat o coeziune geografică..." (Al. Philippide, Originea Românilor, II, p. 596)
"Cea mai mare deosebire există însă între română si albaneză din punct de vedere al accentului, importantă nu numai prin faptul că altfel este accentul în aceste două limbi, ci mai ales că accentul e cel care se pierde mai greu, care se împrumută mai greu. Totul se poate împrumuta din limbă, până la completa imitare, si cuvinte, si forme si sunete; numai accentul persistă cu cea mai de pe urmă tenacitate. În albaneză, vocalele sonante din silabele accentuate ale cuvintelor sunt de șase feluri de lungimi" (Al. Philippide, Originea Românilor, II, p. 592. Cf. "Limba română", VIII, 3, 1959)

Sunetele "ă" și "ș" au rămas din limba dacă, respectiv iliră, limbi care au multe caracteristici comune. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera ș a fost limba etruscă, în care "Ș" era scris "M" (vezi șut). Etrusca însă, nu avea sunetele "b", "d" și "g".
Datorită alfabetului grec și cel latin, sunetul ?ș? nu putea fi reprodus în scris, așa încât au fost preluate cuvinte din limbile dacă și iliră, în care ?ș? a fost înlocuit cu "s". Similar, ?ă? din limba dacă a fost înlocuit cu ?a? sau ?o?, iar î a fost înlocuit cu i, în limbile greacă și latină.
Existența lui ?ă? în limba română nu poate fi explicată decât prin existența acestui sunet în limba dacă. Aceasta pune într-o nouă lumină originea ?latină? a cuvintelor românești care conțin sunetul ?ă?. Putem vorbi, în aceste situații doar de o origine comună a acestor cuvinte, anterioară cuceririi daciei de către romani și chiar anterioară apariției romanilor. Același lucru poate fi spus în legătură cu foarte multe cuvinte românești compuse cu prefixele "des", "îm", "în", "răs", "răz" și "stră".
Marea majoritate a cuvintelor românești care încep cu litera î, sunt cuvinte compuse, având prefixele "îm" (aprox. 400 cuvinte) sau "în" (aprox. 1700 cuvinte). Numai câteva au corespondente in limba latină, care încep cu "im" sau "in" și numai câteva provin prin compunerea cu cuvinte de origine franceză. În exemplele de mai jos sunt prezentate și două cuvinte compuse fără prefixele menționate, care au fost preluate în limba latină, fără a mai prezenta forma compusă: armăsar ? admissarius, lingură ? lingula. În plus, ele indică și originea dacă a cuvintelor componente: armă, sar, ling, gură. Aceeași remarcă poate fi făcută și pentru majoritatea cuvintelor compuse cu prefixele "des", "îm", "în", "răs" și "răz". În plus, la aceste cuvinte se pot identifica noi sensuri.

Fonetica arată că limba dacă era mai evoluată decât limba tracă. Ea nu mai păstra majoritatea diftongilor care au existat în limba proto-indo-europeană și care sunt prezenți și în limba tracă. Sunetul "e" lung a devenit "?" și apoi "a" la daci, ceea ce este foarte neobișnuit la traci. Majoritatea numelor de localități dace se termină în
-dava (-deva, -daua, -daba), în timp ce numele localităților trace, se termină în -para (-phara, -pera, -parón, etc.), desemnând un sat, în -bria, desemnând un oraș sau în -diza (-disza, -dizos), desemnând o cetate.

Vergilius (70 - 19 i.d.H.), in a sa epopee "Eneida" imortalizeaza faptele eroului principal Eneea, trac de origine, supraviețuitor al războiului troian. Conform legendei, acesta a migrat in peninsula Italica, fiind considerat întemeietorul poporului roman.
Isidor din Sevilla spune că lingua prisca a fost acea limbă de care s-au folosit locuitorii cei mai vechi ai Italiei în timpul lui Ianus si lui Saturn (Imparati ai Imperiului Arian, n.n.). Aceasta limbă însă nu avea forme regulate și stabile după cum se poate vedea din carminele "saliare", iar Festus spune clar ca "Priscii Latini au fost aceia care au existat înainte de întemeierea Romei".
Ennius (239-169 BC) spune ca in Iberia populația vorbea o limba Romana corupta, deși Romanii abia ajunseseră in Peninsula Iberica când încă Romanii nu cuceriseră decât o porțiune din peninsula. Traco-Daci din Balcani, numiți și "Thracum maximus populus" aveau aceleași însemne militare si aceleași obiceiuri ca și Romanii, dar erau priviți ca barbari. Veleius Paterculus, participant direct în campania Romana împotriva Pannonilor din anul 9 AD, cu 21 de ani înainte ca Pannonia sa fie cucerită de Romani, la anul 30 AD, spune urmatoarele despre Pannonia: "În toate Pannoniile există nu numai obiceiuri si moravuri Romane, dar si un fel de limba Romană și mulți se ocupă și cu literatura". Vreo 400 de ani mai târziu, Priscus, autor a unei "Istorii a Gotilor", face parte la anul 443 AD dintr-o delegație Bizantină trimisa la Curtea lui Atilla unde, spune autorul ca pe lângă limba Huna se vorbeau si limbile Gota si Ausonica. Aici trebuie sa menționăm că la autorii antici limba ausonică nu era alta decât limba veche vorbita in Italia înainte de Romani.

Grecii erau convinși de caracterul barbar al limbii latine (vorbite de Romani). Pliniu cel Batran spune ca "Grecii ne numesc si pe noi barbari și ne insultă cu cuvinte mult mai spurcate de cum insultă pe Opici". Mult mai tarziu la anul 865 AD, Papa Nicolae I intr-o scrisoare adresata împăratului Bizanțului Mihail al III-lea spune ca Grecii de la acea vreme numeau Latina o limba barbara si Scita. Romanii considerau limba Latina rustica ca o limba barbara. Plautus numește restul Italiei, în afara Latiumului, Barbaria și orașele celorlalte popoare Italice "barbaricae urbes ", iar în altă parte Quintilian scrie: "adeseori teatrele si gloatele din circ fac exclamații in limba barbara". Cicero consemnează că "barbaries domestica" era limba vorbită în casele cetățenilor Romani, în contrast cu limba Latina clasică vorbită în Senat, în școli sau alte locuri publice, iar Gellius spune: "când zicem azi că cineva vorbește limba barbară aceea nu este altceva decât limba rustică".

În limba dacă, ?ș? apare adesea la sfârșitul cuvântului, la fel cum apare ?os? în limba greacă. Mai jos sunt date două exemple de cuvinte dace, la cere ?ș? a fost grecizat în ?os?: samuș ? samos, criș ? chrysos.
Au fost identificate și două cuvinte conținând litera ș care au corespondent în limba etruscă: Mariș și șut.

Prescurtări: A - albanez, D ? dac, E - etrusc, F - fenician, G ? grec, i.-e. - indo european, L ? latin, DEX - dicționarul explicativ al limbii române.

ababa (D) = mamă. N. Densușianu prezintă citatul: "Maximinus senior de vico Thraciae vicino, barbaro etiam patre et matre genitus... Et patri quidem nomen Micea, matri Ababa fuisse dicitur" (Capit. Maximini duo). Deci, tracii spuneau Micea la tată și Ababa la mamă.

agă (D) = agos (G) = conducător. N. Densușianu arată că, la grecii antici, agos apare cu sensul de comandant al oștirii (dux exercitus, Iliada IV. 519). Numele celei mai vechi populații consemnate în Transilvania, Agathirsoi (Agatârșii) înseamnă "conducătorii cu toiege" (thirsus = toiag). Ei se ocupau cu extragerea și prelucrarea metalelor. De acolo vine expresia "a conduce cu toiag de fier".
Cuvântul grec "agele" însemna turmă, mulțime, iar "agon" însemna țarc, loc de adunare pentru jocurile de luptă. Sceptrul este o reminiscență a anticului thyrsos, "toiagul de fier".
Datorită existenței cuvântului aga și în limba turcă, cu același sens, în mod eronat, el a fost considerat de origine turcă. O dovadă în plus este cuvântul românesc "agănău", desemnând o horă jucată de bărbați. Aceasta este o reminiscență a dansurilor de lupta antice (vezi purice).

altoi (D) = care înalță, înnobilează. Cuvântul a rămas in limba română cu sensul îngust de vlăstar pentru înnobilarea (înălțarea în sens figurat) unei plante. Sensul inițial poate fi intuit în sensul figurat al verbului a altoi: a bate cu scopul de a înnobila, înălța pe un copil, de unde și zicala: "unde dă tata, crește".

alt (D) = altum (L) = înalt. În limba română, cuvântul alt și cele compuse cu el ca prefix, au căpătat sensul de diferit. Totuși, expresia "asta (așa) e altceva" are de obicei sensul de "asta (așa) nu mai este greșit", altceva însemnând ceva diferit, dar în sens pozitiv (înălțător). Sensul original al cuvântului alt a fost păstrat în cuvintele altoi, nalt și înalt = în+alt ca în expresia "înaltul cerului" = în+altul cerului adică în înălțimea cerului.

argeș (D) = arghisos, argyos, * arg-es-(yo) (G) = alb, stralucitor.

armăsar (D) = admissarius (L) = armăsar. Armăsar este compus din cuvintele dace ?armă? și ?sar?, desemnând calul (vezi samsar) care transportă un om înarmat. Corespondentul latin nu mai păstrează forma compusă, aceasta indicând că a fost preluat și latinizat. La fel a fost preluat în latină și cuvântul armă ca ?arma?. Zeul Marte a fost preluat de romani de la daci, la care era numit Ares (vezi Galerius)

aresta (D) = arrest (german) = arresto (italian) = a aresta. A ?aresta? este compus din cuvintele dace Ares și ?sta?, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului.

batocură (D) = batjocură. N. Densușianu ne spune: "un grafit descoperit pe pereții unui lupanar din Aquincum (Panonia), conține câteva rânduri în limba latină, scrise de un anonim la adresa lui Gratus, despre care spune că are relații de amor cu o grecoaică, servitoarea lui Lupus, iar altul notează alături cuvântul "batocura" (Romer, Kiadatl. r. felir.)". Batocura este un cuvânt compus: "bat'o cu ură". Probabil că aceasta era urarea făcută prostituatelor. Forma "batjocură" a apărut prin asimilarea cuvântului cu expresia "bătaie de joc". Forma originală s-a păstrat mult mai bine in maghiarul "bázsikura"!.

băga (D) Următoarele cuvinte provin din verbul a băga: băgare, băgăcios, băgăreț și băgător. În DEX, cuvântul este trecut cu etimologie necunoscută.

băiat (D) = copil de sex masculin botezat. Dacii aplicau copiilor de sex masculin, mai mici de un an, un ritual în urma căruia puteau supraviețui numai cei sănătoși și bine făcuți. Acest ritual avea loc iarna și consta din îmbăierea copilului într-un râu înghețat. Copii de sex masculin care supraviețuiau erau numiți băieți (băiat = îmbăiat, botezat). Acest ritual a fost preluat în creștinism sub forma botezului, care avea loc în perioada cea mai friguroasă a anului, de "gerul bobotezei". Românii au păstrat acest ritual antic, prin tradiția săriturilor în apa înghețată, cu ocazia bobotezei, pentru a aduce crucea aruncată în apă. Un ritual asemănător a fost practicat până acum un secol și în Tibet, unde înaintea întregii familii, bunica mergea cu noul născut la un râu înghețat de pe munte în care îl cufunda.

bărbat (D) = barbatos/varvatos (G) = barbatus (L) = bărbat. Bărbat este rădăcină atât pentru corespondentul grec, cât și pentru cel latin. În insula Corfu există o localitate numită Barbatos. Limba greacă este anterioară celei latine, deci bărbat nu este de origine latină. Nu poate fi nici de origine greacă, deoarece barbatos/varvatos este un cuvânt prehelenic, rar folosit în greaca veche. Bărbat este și numele fratelui voievodului Litovoi, un alt nume dac.

bocșă (D) = încăpere subterană, boxă. În zonele miniere au rămas toponimele Bocșa și Bocșani.

boer (D) = boer (danez) = bajoras (lituanian) = bujar (A) = bharu (sanscrit) = stăpân, boier. Cuvăntul dac boer se regăsește în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influența dacă asupra danilor stabiliți în Danemarca, numită Dachia în evul mediu.

brăca (D) = braca (L) = ițari, cioareci, pantaloni. Cicero numea pe barbari "braccate nationes" (Fam. 10.15). Deci cuvântul "braca" a fost preluat de latini. În limba română au rămas cuvintele derivate brăcinari, a îmbrăca, a desbrăca.

brudă (D) = bac. Taxa de traversare cu bacul se mai numește și azi brudină.

cană (D) = chana (G) = canistra (L). N. Densușianu citează: "Cana dicunt Graeci nos canistra" (Fest.) - "cana" spun grecii "canistrei" noastre. Cuvântul era folosit, probabil, dinaintea venirii grecilor.

călător (D). Cuvântul este compus din cuvântul "cale" și sufixul "tor". Nu există corespondent apropiat în latină. Totuși, în latină există cuvântul "calator" (pl. "calatores"), desemnând un servitor la colegiul fraților Arvali (fratres Arvales) și la Auguri, însărcinat să transmită anumite mesaje sau obiecte. Deci latinii au preluat de la daci cuvântul, fără a-i păstra însă și sensul.

Cel (D) = Cel (E) = zeitate chtonică. La daci, "cel" avea o conotație sacră, ca în: "cel de pe comori" sau "cel mai cel". "Acel" avea sensul de "al lui Cel", deci este posibil ca Cel să fi fost la daci, zeița mamă, ca și la etrusci. "Celu" era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac "acel", adică "al lui cel". Pe o plăcuță etruscă din sec V î.C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan ("clan" = fiu), giganticul fiu al zeiței Cel, a pământului. "Celius Tuscorum lingua September mensis dicitur" se traduce din latină: "celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie" (Testimonia Linguae Etruscae, 801, 824). Deci luna recoltei, era numită după zeița chtonică, Cel.

celar (D) = cela (E) = încăpere subterană, pivniță, celar. Ambele cuvintele derivă din rădăcina "cel". (vezi "Cel"). Ulterior, cuvântul etrusc "cela" a căpătat sensul de încăpere, cameră, îndepărtându-se de legătura "Cel", zeița subpământeană. El a fost preluat în limba latină ca "cella".

chiti (D) = a socoti, a potrivi. De aici provin cuvintele: chit, achitat, achitare. A achita, cu sensul de a se socoti, a da socoteală, provine din a chiti, nu din franțuzescul acquitter, dat in DEX. Din aceiași familie provine și chitcăit, cu sensul de "care socotește mult", mocăit, ticăit.

cineste (D) = cinste. Cinste a fost probabil un cuvânt compus însemnând a arăta "cine este" persoana care a realizat ceva remarcabil. A face cinste cuiva înseamnă a face o serbare în onoarea cuiva, iar cinstit era numit cel sărbătorit.

coace (D) = cocere (L) Coacerea era utilizată exclusiv pentru produse din cocă, de aceea verbul cocere, folosit în latina populară cu sensul de a coace, este foarte apropiat de cuvântul dac cocă.

cocă (D) = aluat destinat coacerii. Dacii diferențiau coca, adică aluatul dospit, pregătit pentru coacere, de aluatul simplu, care se usca la soare, ca și pastele făinoase. În DEX, cuvântul este trecut cu etimologie necunoscută.

cocoloș (D) = kolossoi (G) = păpușă, efigie. Kolo este cuvântul trac pentru roată, rotund, iar koleso însemna rotiță în limba tracă. Astăzi, kolo si koleso sunt numele unor dansuri circulare, de tipul horei, jucate pe teritoriul fostei Yugoslavii, în Bulgaria și Ucraina (hopa-kolo). În limba română a rămas cocoloș, cu sensul de sferic, rotund; a cololoși, cu sensul de a ascunde, a îmbrăca; colac, încolăcit, a încolăci. Păpușile folosite în scop magic erau întotdeauna înfășurate și/sau ascunse. Atât grecii, cât și dacii foloseau păpuși din lut în scopuri magice. Această practică este atestată încă din eneolitic (chalcolitic), perioadă din care provin efigii din lut înțepate cu ace, cum este și celebra figurină numită "îndrăgostiții", din cultura Gumelnița. Grecii foloseau efigiile numite kolossoi pentru a "lega" oameni sau chiar zeități (vezi Construction and Use of Ancient Greek Poppets)

crai (D) = creion/creon (G); crăiasă (D) = creiousa (G). Cf. N. Densușianu, Homer folosește cuvintele "creion Agamemnon" și "creiousa", în timp ce Pindar folosește cuvântul "creon" (Nem. III. 10).

criș (D) = chrysos (G) = hrș (F) = aur. Din apele Crișurilor (= auritelor), care izvorăsc din munții apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este criș este mai apropiat de fenicianul hrș decât de grecescul chrysos!

crișan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedește continuitatea prezenței dace pe aceste meleaguri.

ctist/ktist (D) = ktistai (G) = ctitor, întemeietor, ziditor. Strabon îi menționează pe tracii ktistai, întemeietorii. Din "ctist" a derivat cuvântul ctitor, cu aceiași semnificație. Cuvântul acatist a avut probabil forma "actist" însemnând "(a) ctitorului". Acestea erau imnuri recitate în memoria ctitorilor. Astăzi, numele ctitorilor nu mai sunt pomenite, fiind înlocuite de numele persoanelor care au plătit pentru acatist (considerați cofinanțatori ai locașului). Numele Teoctist, al patriarhului, se traduce ziditorul (ctist) lui Dumnezeu (Theos).

cura (D) = curare (L) = a curăța, a îngriji. În latină nu există însă corespondente pentru curat, curățat, curățenie, curăție, curățitor!

dor (D) = doron, dora (G) = dar

droaie (D) = droe, droje (A) = dhreugh (i.e.) = grupă, bandă, droaie. Din i.e. *dhreugh apare la celți drungos, drong iar la slavi drugu "tovarăs, ortac", druzina [/drujina/]. Duzina, ngr.duzina, it. dozzina, fr. douzaine, care indică 12 persoane, provine tot din dhreugh.

gaură (D) Latinescul "avula", dat în DEX, este departe de gaură și nici semnificațiile nu se suprapun.

gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificația de rege, apare ca "gelas", în limba Carilor din asia mică (N. Densușianu), iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri "Gelou quidam blacus dominium". Gheorghe Mușu menționează cuvântul "suangela", utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

glas (D) = glossa (G) = vorbire. N. Densușianu precizează că Homer folosește "glossa" cu sensul de limba oamenilor și animalelor. În latină, "glossa" a căpătat sensul de explicație, comentariu.

grad (D) = gradus (L) = gardh (A) = gard. Forma veche, dacică, rezultă din cuvintele compuse cu prefixul "în": a îngrădi, îngrădit, îngrăditură, precum și din cuvintele grădină și ogradă, desemnând un teren îngrădit. Ea apare și în toponimul Grădiștea. În latină exista cuvântul "gradus", cu sensul de loc înalt înconjurat. Conform lui N. Densușianu, astfel se numea locul din Roma unde a fost palatul lui Remus: "Qua Gradibus domus ista Remi se sustulit" (Propert. IV. 1). Deci avem de a face cu un cuvânt prelatin.

gură (D) = gula (L) Latinescul "gula" înseamnă gâtlej, gât. Sub acestă formă apare și în lingula, confirmând structura originală compusă a cuvântului lingură. Gură derivă din gaură, un alt cuvânt dac. Această semnificație apare în expresia "pe-o gură de rai", din Miorița.

haboca (D) În DEX este trecut cu etimologie necunoscută. Cu haboca = cu sila, cu forța. De aici a derivat cuvântul habotnic, ajuns în limba rusă habadnik.

haita (D) = Aita (E) = lumea morților la etrusci (vezi lup). La daci, haita reprezenta un grup organizat (de oameni sau lupi) care aduce moartea. De aceea steagul războinicilor daci era draconesul. Pornind de la acest cuvânt a derivat o mare familie de cuvinte, dintre care menționez:

haitoș/haidoș = voinic

haidău = păzitor de vite; dans fecioresc de lângă Aiud. Cuvântul dac era probabil haitău.

hăitar/hăitaș = membru al unui grup războinic. Cu același înțeles a ajuns la bulgari și sârbi cuvântul haiduc/hajduk. Cuvântul dac era probabil haituc sau hăituc.

haide = aide (G) = îndemn pentru a se alătura unui grup (haită). Grecii au eliminat "h"-ul de la început, exact ca și etruscii în cazul cuvântului aita.

hăitușcă/haită = femeie care trăia cu mai mulți bărbați.

handralău (D) = flăcău care umblă după fete. Este înrudit cu grecescul andros (bărbat), dar nu pare să derive din acesta. Cuvântul maghiar vandorlo are aceiași semnificație, fiind de asemenea înrudit cu andros. Vándorló este probabil de origine celtă, ca și englezul wanderer (hoinar, călător).

har (D) = ajutor spiritual, dar divin. La etrusci și apoi la romani au existat preoți numiți haruspex, care preziceau viitorul prin examinarea măruntaielor animalelor jertfite. Cuvântul este însă compus: haru+specs însemnând vizualizarea (examinarea, cercetarea) harului. Cuvântul rădăcină har nu a fost identificat în limba etruscă sau în latină, dar acest obicei divinatoriu mai este și astăzi practicat de unii păstori aromâni!

haram (D) = fără har. Sensurile cuvântului sunt: 1. vită slabă, prăpădită. 2. jaf, pradă. 3. de haram = lăsat la voia întâmplării, fără stăpân, pe nedrept. 4. haram că = păcat că.

haramin (D) = om fără har, om rău, nemilos.

harancă (D) = femeie fără har, femeie afurisită. Sufixul am (haram, haramin) sau an (harancă) exprimă negația sensului cuvântului, are sensul de fără.

harnic (D) = om cu har, om dăruit de Dumnezeu. Sensul popular este cel de capabil, destoinic, fiind identic cu cel din vremea dacilor. Sensul uzual de vrednic, muncitor este însă destul de diferit.

harți (D) = artzi (G) = ții har. În religia ortodoxă desemnează săptămâna în care este permis să se mănânce de frupt (de dulce) miercurea și vinerea. Este vorba deci de o săptămână plină de har, grație divină.

izvor (D) N. Densușianu menționează numele a două râuri din Sicilia: Isvouros (Isburos) și Ispouros (Hipparis) ce apar in Geografia lui Ptolemeu. Cuvântul "izvor" este tracic și a rămas în limba slavonă cu forma "izvoru".

jos (D) Alte cuvinte formate din această rădăcină sunt: josean, josnic, josnicie, înjosi, înjosire, înjosit, înjositor. Cuvântul jos nu poate proveni din latinescul deo[r]sum, dat în DEX.

înpărți (D) = impartire (L) = a diviza "în părți". Spre deosebire de cuvântul dac, cel latin (lat. pars, partis = parte ar fi dat, eventual, inpartire, dar partire nu ar fi însemnat părți) nu este compus, deci a fost împrumutat.

jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Jurământ vine de la rădăcina dacă ?jur?, însemnând spațiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezența martorilor din ?juriu?, adică din jur. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin ?juramentum? este deci împrumutat din limba dacă.

lar (D) = lar (E) = domn. N. Densușianu menționează numele etrusce: Lar Tolumnius rex Veientium (Cicero Phil. 9) și Lars Porsena Clusinus rex (Liv. 2. 9). La romani, Lares erau zeități ale terenurilor cultivate, venerate de fiecare familie la răscrucile de drumuri, unde loturile ei de pământ se întâlneau cu loturile vecinilor. Ulterior, Lares au început să fie venerați în case, ca zeități protectoare ale casei. Frații Arvali (Fratres Arvales) sacrificau berbeci pentru Lares și oi pentru mama lor. După N. Densușianu, în folclorul românesc, larii sunt păstori eroi: "Sus în plaiul muntelui, sunt trei lari păcurari" (colindă, Ciubanca, Transnistria).

lăpuș (D) = lapus, lepus (L) = iepure. În limba grecilor din Sicilia cuvântul apare sub forma "leporis" (Varro, L. L. V. 101). Lăpuș apare în multe toponime, precum și în Lăpușneanu, dar sensul său a dispărut în limba română.

ler (D) = ler (E) = zeu. În colindele de Crăciun s-a păstrat expresia "leru-i ler" cu semnificația "Dumnezeu e Dumnezeu". Cu aceeași semnificație, ler apare în limba etruscă în Liber Lintaeus Zagrebiensis (vezi lar și veler).

leturghie/liturghie = ler+tur+ia (E). Cuvântul arhaic leturghia a provenit, probabil, din "lerturghia", care este compus din cuvintele etrusce ler (zeu), tur (a dărui) și ia (acesta), alfabetul etrusc neavând litera g. Deci semnificația cuvintelor etrusce "ler+tur+ia" este "aceasta este ofranda zeului". Ofranda era chiar semnificația principală a liturghiei, pe vremea dacilor, aceasta fiind turta înmuiată în vin.

leu (D) = leu (E) = leu. Existența cuvântului leu în limba etruscă și a cuvântului lev în limba rusă, cu același sens, sugerează originea dacică a cuvântului. În DEX, cuvântul leu este trecut cu etimologie necunoscută!

lingură (D) = lingula (L) = lingură. Lingură este compus din cuvintele dace ?ling? și ?gură?, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă și este în mod evident preluat din limba dacă.

livadă (D) = livada (bulgar) = levada (ucrainian) = livadă. Acest cuvânt nu are o formă similară în limba greacă, dar în insula Corfu există localitatea Livadia, care dovedește că acest cuvânt a existat în perioada prehelenică. Deci slavii au preluat acest cuvânt de la daci, transformând ă-ul, pe care nu îl au în alfabet, în a.

lup/lupu (D) - lup/lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morții, echivalentul lui Hades. În etruscă, "lup" înseamnă a muri, iar "lupu" înseamnă mort. Dacă "lupu" era mortul, atunci "haita" era lumea morților. Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morților. Era reprezentat cu cap de lup, ca și corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfățișează pe zeul morții purtând capul și blana unui lup. Pe de altă parte steagul de luptă al dacilor arăta similar și foarte probabil, îl reprezenta tot pe zeul morții. Semnificația acestui zeu dac era probabil identică cu cea a zeului egiptean Upuaut/Wepwawet - Ophois(G), zeul cu cap de șacal. Acesta era numit "deschizător al drumurilor". Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului și al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât și pentru spiritele morților.

luptă (D) = lucta (L). Cuvântul dac luptă derivă de la rădăcina lup, simbolul militar al dacilor. Lupta era văzută ca un atac al unei haite de lupi. Cuvântul latin lucta nu derivă însă de la latinul lupus (lup), părând a fi împrumutat de la daci!

mană (D). Cf. DEX: Lichen comestibil care crește pe stânci în forma unor mici ghemuri cenușii, purtate uneori de vânt în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta); p.ext. pâine făcută din acest lichen. Deci "mana cerească" era o ploaie cu acest lichen. El era folosit și sub formă de "pâine" pentru ofrande, care se numea pomană. Romanii îi spuneau "popanum", adică pâine pentru ofrandă. Prefixul "po" vine de la popa, căruia i se dădea ofranda (vezi popă).

Mariș (D) = Mariș (E) = zeul fecundității și fertilității. Mariș, numele dac al râului Mureș era și numele zeului etrusc al fecundității, reprezentat fie ca un bărbat bărbos, fie ca un tânăr sau chiar ca un grup de nou-născuți îngrijiți de Minerva. Zona cu terenul cel mai fertil, propice agriculturii, aflată în imediata apropiere a Sarmisegetuzei și a Devei, principalele centre ale puterii dace, este valea Mureșului.

mazăre (D) = modhullë (A). Mazăre prezintă un stadiu mai vechi decât corespondentul alb. "modhullë", vocala radicală á fiind originală etimologică, fată de ó ulterior, rad. i.-e. *mag'(h)-; împrumut din albaneză în română nu e posibil nici probabil (o accentuat nu devine a în rom.).

mânăstire (D) Provine din a mâna (lat. minari = a amenința), a păstori. Deci originea cuvântului nu este slavul monastyrr, dat în DEX.

miel (D) = miel. Acest cuvânt nu are o formă asemănătoare în niciuna din celelalte limbi vorbite vreodată în Europa. Forma latină "agnellus", dată în DEX nu poate fi nicidecum la originea cuvântului. Să nu uităm că dacii erau în primul rând păstori și nu au învățat această meserie de la romani. De altfel, în terminologia păstoritului au rămas 24 de cuvinte care nu au corespondent decât în limba albaneză (Du Nay, 1996, 74-83). Câteva dintre acestea sunt: baci - baè (A), căpușă - këpushë (A), strungă - shtrungë (A), țap - cap, cjap (A), țarc - cark (A), urdă - urdhë (A). În plus, multor alte cuvinte nu li se poate stabili etimologia: brânză, burduf, stână etc.

mierlă (D) = merlum/marle (E) = mer(u)la (L) = mierlă. Mierla era pasărea morții, atât la daci, cât și la etrusci, Liber Lintaeus menționând-o, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a [o] mierli, cu înțelesul de a muri.

mircea (D) = tată. N. Densușianu citează un text latin (vezi ababa) care spune că tracii spuneau "micea" la tată. Cuvântul a rămas în limba sârbă, cu același sens. Foarte probabil, denumirea dacă era "mircea", așa cum a rămas în numele domnitorului Mircea cel bătrân, cu sensul de "tatăl cel bătrân". Numele Mircea, nu are corespondent în altă limbă, înafară de Micea, în dialectul aromân și limba sârbă!

moș, moașă (D) = moshë (A) = vârstnic. Cuvântul albanez moshe înseamnă vârstă, vechime. Acest sens apare și în cuvintele: moaște = relicve, rămășițe vechi; moșie = pământ transmis din străbuni; moștenire = posesiuni transmise din vechime.

mur (D) = morus (L) = mavros (G) = negru, întunecat. Murele (lat. mora, morum) sunt negre și ele au dat numele plantei care le produce, murul. Mur, cu sensul de negru, întunecat apare în cuvintele: (a) murgi = a se întuneca; murgit = amurg = înserare, întunecare; (a) muri = a se stinge flacăra vieții.

murg (D) = murg (A) = de culoare închisă. "A intrat murga în sat" = s-a înserat

(a) muri = a se stinge flacăra vieții. Moartea era echivalată cu întunecarea (vezi mur). În vechime, viața era asimilată focului. Focul sacru, care ardea neîncetat în interiorul cetății, reprezenta sufletul cetății (vezi pală - palladium). Din această perspectivă provine expresia "s-a stins din viață". Doliul purtat la înmormântări reprezintă întunericul rezultat prin stingerea acestui foc. Călugării au fost și sunt îmbrăcați în negru, pentru a nu uita nici o clipă că sunt muritori.

mușca (D) Din a mușca provin: mușcat, mușcător, mușcătură, mușcare și remușcare. Etimologia cuvântului nu este cunoscută.

mut (D) = mut (E) = care nu poate vorbi, mut. În etruscă au fost identificate cuvintele "mutna" și "mutana", cu sensul de sarcofag. Mut-na este de fapt un cuvânt compus ca și pacha-na, care a fost tradus ca "ținând sau aparținând lui Pacha". După aceiași logică, "mutna" se traduce ca "ținând sau aparținând lui mut". Cuvântul etrusc pentru mort este "lupu" (vezi lup). Deci "mutna" nu înseamnă a mortului, ci a celui care nu vorbește (mutului).

mutra (D) = expresie a feței, privire. În limba română a rămas și expresia "a face mutre". În dialectul aromân a rămas verbul a mutri, cu sensul de a privi.

nană (D) = nana (sanscrit) = nana (bulgar) = nanë (A) = nenna (G) = termen de respect adresat unei femei mai în vârstă.

nene (D) = nennos, nannas (G) = termen de respect adresat unui bărbat mai în vârstă. La sumerieni, Nanna era zeul Lunii, numit și Sin (= Sân', sfânt?).

nifaptă (aromân) = nefasti (L) = năpastă. Romanii împărțiseră zilele din calendar în "fasti", în care se lucra, și "nefasti", în care nu se lucra și nu se luau hotărâri, deoarece aduceau nenorociri. Aceste zile au fost fixate de Numa Pompilius (Liv. i.19) regele care i-a succedat lui Romulus. Numai cuvântul aromân nifaptă păstrează în el sensul inițial: ni (ne) + faptă, adică zile în care nu se făptuia nimic. Este foarte probabil ca "fasti" și "nefasti" să fie cuvinte derivate, adoptate sub această formă, de romani. Românescul năpastă derivă din ne-fastă.

nisib (D) = nisibis (fenician) = prundiș, nisip. Cf. N. Densușianu, "nisibis" desemna o grămadă de pietre, în limba feniciană, fiind și numele unui oraș din estul Mesopotamiei.

oier (D) + pată (D) = oeoropata (G) = care omoară oameni. La Sciți, oeor însemna om, bărbat. Oeoropata este numele dat de greci amazoanelor, care omorau păstorii și le luau turmele. Cuvântul grecesc este compus din două cuvinte dace: oier/oeor și pată care înseamnă a omor. Vechea expresie ?fără de pată?, însemna ?care nu a comis omor?.

officium (L) = atelier meșteșugăresc. De aici derivă cuvântul românesc oficiu, cu sens de birou. Pe colanul găsit la Pietroasa se află o inscripție care a fost tradusă de Wilhelm Grimm: "Vulchanos o ficet", adică Vulcanos a făcut-o. După cum arată N. Densușianu, (fibula de la Kerlich și vârful de lance de la Munchenberg), obiectele manufacturate erau inscripționate cu numele celui care le făcuse, urmate de formula "o ficet". Această formulă a ajuns să însemne atelierul, officium, în care a fost realizat obiectul. Formula "o ficet" nu este latină, deci "officium" este un cuvânt latin derivat dintr-o sintagmă "barbară", scrisă în așa-numitul alfabet pelasg (cf. N. Densușianu), care avea multe litere comune cu alfabetul Etrusc.

oraș (D) = äräș (F) Sensul cuvântului oraș era acela de centru administrativ, capitală. Așa se explică existența toponimelor Orăștie, Orăștioara și dealul Orăștiei care marchează centrul administrativ al Daciei. Țara Canaan era numită "äräș Kena'an" adică "țara purpurei". La acea vreme, a orașelor-stat, nu exista distincție între oraș (cetate) și țară (stat). Singura etimologie dată în DEX este maghiarul város!

pală (D) = foc. În limba latină există trei cuvinte care au acest cuvânt ca rădăcină: Palilia, Palibus și Palladium, însă nu a rămas cuvântul pala. Romanii au importat aceste cuvinte dinafară.
La 21 aprilie, Romanii serbau Palilia, iar la 7 iulie Palibus, sărbători de purificare prin foc. Cu aceste ocazii se făceau focuri mari de paie peste care săreau tinerii păstori (Ovid. Fast. IV. 721). Erau afumate turmele, animalele și grajdurile. Palilia a fost ținută încă din vremea primilor regi ai Romei, fiind inițial oficiată chiar de rege, ceea ce arată că, inițial, Romanii erau păstori. Romanii ne având cuvântul pala, cu sensul de foc, au inventat un zeu, Pales, protectorul turmelor, în cinstea căruia se țineau cele două serbări. Nu era clar nici măcar dacă Pales era zeu sau zeiță, confuzia fiind dată de Pallas-Athena.
Vesta (vezi Vestia), zeița romană a focului sacru este reprezentată ținând Palladiumul în mână. Palladiumul a fost considerat o statuetă din lemn reprezentând-o pe Pallas Athena. Pallaladium este, însă, un cuvânt compus: Pala+Dium, care se traduce "focul lui Dumnezeu" sau focul divin. Romanii nu aveau cum să știe asta deoarece pala nu însemna nimic pe limba lor, așa că au inventat o poveste cu Pallas-Athena. Templul zeiței Vesta, unde ardea neîncetat focul sacru, se afla pe dealul Palatin, care se spune că își trage numele de la un obscur zeu Pales. Palladiumul era însă considerat cel mai sacru obiect din Roma, fiind protectorul Romei, așa cum odinioară fusese protectorul Troiei, de unde a fost adus. Este mult mai logic ca de la acesta să fi provenit numele dealului Palatin.
Românii aveau o serbare asemănătoare cam în aceiași zi în care se ținea Palilia, pe 22 aprilie, în ajunul sfântului Gheorghe. Până spre mijlocul secolului al XX-lea, satele din sudul țării se confundau, în dimineața zilei de 9 martie, cu niște nori de fum datorită focurilor aprinse prin curți și grădini. În cele mai multe părți din Muntenia era datina ca în ziua de Patruzeci de Sfinți să se aprindă o cârpă și cu ?treanța? aceea să se afume apoi casa și toate anexele ei, pentru ca să le apere de toate relele.
În afară de sintagma "pală de foc", au rămas în română următoarele cuvintele derivate: pălălaie, a pălălăi (arde cu flacără mare) și pălămar (paracliser), numit astfel deoarece se ocupă de candelele din biserică.

Păca? (D) = Pacha (E) = Bachus (L) = Dionysos (G). Sunt multe cuvinte de origine dacă care încep cu păcă/păca, care conduc spre ideea că ar fi putut exista la daci un zeu similar etruscului Pacha: a păcăli, păcăleală, pocal, păcat, păcătui, împăcat, păcătoasă și păhar. Păcală, din basmele românești , este un personaj similar satirilor de la greci, fiind posibil ca numele lui să provină de la numele unui zeu dac numit Păca. Grecii antici îl sărbătoreau pe Dionysos de anul nou. Acesta începea pe atunci, ca și la romani, la 1 aprilie, zi rămasă peste tot în lume ca ziua păcălelilor. În această zi, Dionysus era reprezentat de un copil pus într-un coș, reprezentând renașterea anuală a zeului, ca zeu al fertilității. Conotația negativă a cuvântului păcat a fost datorată apariției creștinismului, care a încercat să elimine cultul lui Dionysos. Cuvântul compus "împăcat", precum și derivatele sale indică sensul inițial pozitiv al cuvântului păcat și rolul jucat de zeul Pacha.

păcătoasă (D) = pachanthur (E) = bachanta (L) = maenada (G) = femeie care participa la celebrarea lui Păca/Pacha/Bachus (vezi Păca).

papar (D) = paparoina (G) = papaver (L) = mac. Macul era folosit in ritualul de aducere a ploii, numit de daci paparude (vezi Paparuda). Cuvântul dac este practic rădăcina corespondentelor grecesc și latin.

poftă (D) = pofos (D). Latinii au tradus cuvântul grecesc prin aviditate, dorință, apetit.

popă (D) = popa (L). N. Densușianu amintește de expresia latină "popa venter" (burtă de popă), explicată de Laurian (Glos.): "burtă de popă ... în care încape multă mâncare și băutură" (vezi pomană).

porc (D) = porchos (G). Porchos era întrebuințat în scrierile vechi religioase ale atenienilor (Varro, L. L. 5. 98), cf. N. Densușianu.

pustiu (D) = gol, fără nimic. De aici derivă pustnic, adică om fără nimic, neposedând nimic, precum și a pustii, cu sensul de a lăsa pustiu. A posti (a ține post) derivă tot din a pustii, însemnând a pustii stomacul, simțurile și mintea.

purice (D). În dicționarul eniclopedic al lui Suidas (sec. X-XI), grecescul "purriche" este "genus saltationes", adică un gen de sărituri. N. Densușianu ne spune că "purriche" era un "dans armat, considerat ca jocul cel vechi al Cureților și care consta din mișcări repezi ale corpului. După Aristotel, Achille ar fi fost cel dintâi care a executat acest joc, cu ocazia ceremoniilor funebre în onoarea lui Patrocles." Este posibil ca acest dans să fie cel descris de Xenophon ( Anabasis, VI,I 5-6) ca dansul tracic al săbiilor: ?Dupa libații și după cântarea paianului, cei dintâi s-au manifestat tracii și au început să danseze cu arma în mâna în sunetul flautului , în acest timp sărind sus si ușor si agitând toți pumnalele. În cele din urmă, unul din ei l-a învins pe altul, și toți au crezut că acela fusese ucis: el căzuse cu mare artă [?] Învingătorul a luat arma celui învins și s-a depărtat cântând sitalke, iar ceilalți traci îl scoaseră pe cel ce căzuse ca și mort: de fapt el însă, nu suferise câtuși de puțin.?
Aceste dansuri erau practicate și de Salii, însemnând "săritorii", încă de la începuturile Romei.

răspunde (D) = respondere (L) Cuvântul dac este compus din răs(mult)+spun+de(despre) și înseamnă a spune multe detalii despre un anumit lucru. Cuvântul latin nu este compus, deci a fost preluat din altă limbă.

rob (D) = robh (i.e.). Rab vine de la i.-e. *orbho-, *robh-, "lipsit de ceva, impilat, chinuit, muncit", din care lat. orbus "fără vedere", slav robu, robota (robie etc.).

rovină (D) = surpătură. Că originea cuvântului nu este bulgărescul rovina, dat în DEX, se deduce din faptul că italienescul rovina înseamnă ruină, apropiat de semnificația cuvântului surpătură.

rezem (D) = re(d)zem (i.e.) = reazem. Forma originală, rezem, s-a păstrat în verbul a rezema și derivatele sale. I.e. *re(d)zem înseamnă "sprijin, sustinere, îndreptare", rad. *reg?-, lat. rego, regimen, germ. recken, gr. oregw etc., care numai într-o limbă satem cum era daca (cu g? > z) putea să ia forma actuală românească, cu sufixul i.-e. -m-.

sac (D) = sac (E) = sakkos (F). Sac apare in Liber Lintaeus cu același sens ca și al cuvântului românesc. Etruscii au preluat cuvântul din fenicianul sakkos.

sag (D) = sagum (L) = haină din lână purtată de agatârși, daci și sarmați. N. Densușianu dă două citate care confirmă aceasta: "Praecinctique sagis semper pictis Agathyrsi" (Avien. Orb. Descr. 347) și din scrisoarea împăratului Claudiu către Regalian: "Arcus sarmaticos et duo saga ad me vellim mitas" (Pollio. XXX tyr).

samavolnic = volnic (sau vornic) care ia sama (birul). Samavolnic și-a schimbat sensul inițial de titlu/funcție de dregător luând sensul de abuziv. Cu acest sens, cuvântul a ajuns în limba rusă ca "samovol'nâi"

samă (D) = tribut, bir. De acolo vine ?a da samă?, cu sensul de a da birul. "O samă de cuvinte", a lui Ion Neculce, însemna un tribut alcătuit din cuvinte (până astăzi a rămas expresia "tribut de sânge")..

sameș (D) = samos (G) = înalt. Sameș era numele unui ?înalt? demnitar care strângea birurile dintr-un județ (zona condusă de un jude). Legat de această funcție, a rămas expresia "om de seamă", cu sensul de om important, "înalt".

șamuș (D) = samos (G) = summus (L) = șamu (accadian) = înalt, înălțime. Someșurile, cald și rece, izvorăsc din Muntele Mare (înalt) din munții Apuseni. În Geographia lui Ptolemeu, Someșul apare sub numele Samus. Dacii îl numeau, probabil, Șamuș, datorită muntelui înalt (mare), din care izvora. Samotracia era Tracia înaltă, muntoasă. Cuvântul accadian șamu, înseamnă înalt, dar și cer. Semnul său cuneiform era un fel de *, o cruce cu opt brațe, care în scrierile cele mai vechi desemna o stea. Este de remarcat asemănarea dintre denumirea dacă și cea accadiană, mult mai veche și mai apropiată decât cea grecească!

șoiman (D) = șamim (F) = al cerului. În orașul fenician Tyr exista zeul Baal-Șamim al cărui nume înseamnă stăpânul (Baal) cerului (Șamaim). Că inițial șoiman desemna o ființă divină, rezultă din denumirea de Șoimane dată unor zeități dace, asemănătoare cu Rusaliile. Rusaliile stăpâneau apele, pe când Șoimanele, numite "Sfinte Șoimane" stăpâneau cerul, norii albi și ploaia (vezi http://www.geocities.com/Athens/Agora/8933/shoymanas.html). Analog, cuvântul șoim, desemnează pasărea care stăpânește cerul.

samsar (D) = samsar (bulgar) = simsar (turc) = cărăuș, cel care transporta ?sama? pe cal ?sar?. Cuvântul sar, cu sensul de cal a fost folosit și în cuvântul românesc saragea (călăreț turc). Cuvântul este compus din ?sar? ? cal și ?agea? (vezi agă) ? conducător. Cuvântul turc corespunzător este "sarica". Sarmații erau călăreți renumiți în antichitate, iar numele lor se datorează acestui fapt.

schistai (D) = cei care stau separat, izolați, adică pustnici. De la rădăcina schi, cu sensul de separat, provin cuvintele schit și schisma.

sfoară (D) = sphaira (G) = învârtire, răsucire. De la acest sens, pierdut astăzi, vine expresia "a da sfoară în țară", adică a face turul țării. Sfoară, cu sensul de fir răsucit, derivă din toarcerea, răsucirea, prin care se face. Acest sens a ajuns în limba neogreacă sub forma "sfora". Numai în limba dacă sfoară avea atât sensul de învârtire, răsucire, cât și de fir răsucit, deci "sfora" a fost preluat de greci de la daci.

sigur (D) De aici provin cuvintele siguranță și a siguripsi = a pune la adăpost, a asigura. Cuvintele cele mai apropiate sunt neogrecul sighuros și spaniolul seguro.

șopârlă (D) = sapí (A). Șopîrlă, ca și alb. sapí, provin din i.-e. *sue-p-, *suo-p- cu o păstrat în rom., devenit a în alb.

străin (D) = om de departe, om îndepărtat. Vine de la "stră", cu sensul de îndepărtat, departe. În DEX, se consideră că "stră" provine din latinescul "extra". Totuși, cuvântul străin este considerat, în DEX, cu etimologie necunoscută, deoarece nu are un corespondent latin! Cu aceiași etimologie necunoscută sunt și străinătate și înstrăinare. Este foarte probabil ca majoritatea cuvintelor compuse cu "stră" să fie de origine dacă. Cuvântul italian straniero (străin) nu provine nici el din latinescul extra și nici de la vreun alt cuvânt rădăcină de origine italiană.

sus (D) = sus (E). Sus apare in Liber Lintaeus cu același sens ca și al cuvântului românesc. Că latinescul susum derivă din acesta se observă din cuvântul compus susținere ajuns în latină "sustinere", care nu mai rezultă din compunerea a două cuvinte latine.

șut (D) = șuti (E) = lăcaș subteran. La etrusci, lângă poarta de intrare în mormânt scria "ca șuti" sau "ta șuti", însemnând "acesta este lăcașul subteran". Cuvintele etrusce pentru mormânt erau "thaure" și "thaura", iar cuvântul pentru lumea subpământeană era "hintha". Numeroase obiecte mortuare poartă inscripția "șutina", uneori incizată astfel încât obiectul să nu mai poată fi folosit, ca în cazul oglinzilor. Ieșirea din șut a minerilor înseamnă ieșirea din lăcașul de sub pământ, nu din schimbul de lucru. În DEX se consideră ca șut provine de la germanul "schicht" - schimb. În afară de faptul că cele două cuvinte nu seamănă deloc, se pune problema de ce șut, cu sensul de schimb, nu este folosit decât în minerit?

tânăr (D) = Thanr (E). La etrusci, Thanr este o divinitate reprezentată pe anumite oglinzi, care înfățișează scene de naștere și copii divini.

tămaș (D) = tamas, thamas (G) = ginere. Tamas este un cuvânt prehelenic. Gheorghe Mușu a sugerat originea sa egipteană, de la tham (thâm), cu sensul de legătură. Dacii aveau localitatea Tamasidava, localizată în apropiere de Bacău.

trei (D) = trei (E)

turtă (D) = turza (E) = ofrandă. Ca și pe vremea dacilor, turta se face din aluat nedospit. Aceasta se consuma ca mâncare rituală, înmuiată în vin. De aici provine expresia "beat turtă", adică îmbibat cu vin, precum o turtă. Acest ritual se asemăna cu ritualul creștin al împărtășaniei, care folosește azima, denumirea grecească a turtei din aluat nedospit (vezi leturghie).

țelina (D) = selinon (G)

un (D) = un (E)

val (D) = vallum (L) = wall (german) = vallo (italian) Este de remarcat că echivalentele date semnifică numai "val de pământ", germanicul wall fiind preluat și în engleză cu sensul de zid, perete. Pentru sensul de val de apă, DEX-ul derivă etimologia din cuvântul slavon valu! Adică, pentru semnificația principală a cuvântului nu există corespondent latin! Există însă multe cuvinte cu sensul de vâltoare, care pornesc de la rădăcina val (cu sensul de val de apă) : valmă, vălmășag, vălmășeală, învălmășeală, vălmășie, etc. Nici acestea nu au corespondente latine.

vel (D) = vel (E) = mare, cu sens figurat, ca titlu. Cuvântul predacic "vel", cu sensul de mare a ajuns să preceadă un titlu sau rang boieresc în evul mediu, în Moldova și Valahia (ex. vel logofăt). În limba română au rămas cuvintele derivate ca veleitate și veleitar. La etrusci, vel preceda numele inscripționate pe monumentele funerare. De exemplu, pe pereții mormântului Francois de la Vulci, aparținând familiei Saties (sec V î.C.) se află inscripția "vel saties arnza", care se traduce "marele Saties micul Arnth"

veler (D) = veler (E) = vel+ler = marele zeu. Cuvintele etrusce "veler" și "velere" apar în cel mai lung text etrusc cunoscut, numit Liber Lintaeus. În limba română a rămas "velerim și veler, Doamne" sub forma unui refren al unui cântec de Crăciun. Valeriu(s) este numele latin derivat din Veler, care apare, ca nume, în mai multe morminte etrusce.

Vestia (D) = Hestia (G) = Vesta (L) = zeița focului sacru (vezi pală). Diodorus Siculus spune că "Estia era o zeiță a geților" [Cartea I.94.2]. Ea era venerată la Roma sub numele de Vesta și se considera că ea a descoperit cum se construiesc și dotează casele. Conform lui Diodor, Zalmoxis a spus că Hestia a dat geților legile lor [Ibidem.]. Aceste legi erau numite vești. La origine, veștile erau instrucțiuni, reguli ce trebuiau aplicate. De multe ori, erau sentințe sau răspunsuri la anumite întrebări.
Deoarece aprinderea focului era o operație anevoioasă, în preajma oricărei comunități exista un foc care trebuia să ardă permanent, de la care se putea lua foc de către membrii comunității. De obicei, acest foc ardea în vetre realizate pe vârfurile unor dealuri. Astfel, puteau fi transmise vești de la o comunitate la alta prin întreruperea fumului ce ieșea pe coș, asemănător codului Morse. Tot din acest motiv, templul zeiței Vesta din Roma era situat pe vârful dealului Palatin.
Femeile, care erau responsabile cu întreținerea acestui foc și transmiterea sau primirea mesajelor, erau numite vestii. Ele apar reprezentate pe columna lui Traian, torturând trei prizonieri romani, prin ardere cu torțele. Vestiile erau temute prin cruzimea de care dădeau dovadă în aplicarea pedepselor, Columna lui Traian reprezentând pe cinci dintre ele arzând cu torțele trei prizonieri romani, în apropierea unui templu. Datorită confuziilor frecvente între sunetele b și v, "vestia" devenit la romani, "bestia". Deci vestiile, care întrețineau focul sacru, aveau și atribuții de aplicare a pedepselor, ca și zeița Vestia, care întreținea focul sacru și dădea legile.

zalmos (D) = piele, placentă. De la cuvântul trac "zalmos" provine numele Zalmoxis, însemnând cel învelit în piele, împielițatul, precum și denumirea solomonar (zalmonar) dată marilor vrăjitori. Exista credința că oamenii care la naștere ies înveliți în placentă, numită popular căiță, sunt predestinați a fi mari magicieni, zalmonari. De aici a derivat cuvântul solomonar, folosit în evul mediu pentru a desemna un mare magician și tot din această credință a rezultat cuvântul împielițat, cu sensul de copil afurisit sau expresia "drac împielițat", aplicată numai la copii. Faptul că Zalmoxis a fost un zalmonar/solomonar, deci născut cu căiță este sugerat de relatarea lui Herodian (232 - 304) din lucrarea sa "Viața lui Pitagora": "Pythagoras mai avea și un alt adolescent pe care îl dobândise în Tracia, numit Zalmoxis, deoarece, la naștere, i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea "zalmos"." Cuvântul zalmos însemna însă și "căiță" (placentă). Aceasta este confirmată de cuvântul trac "zelmis", din aceiași familie, care însemna nou-născut. De aici a derivat cuvântul românesc a zămisli.

BIBLIOGRAFIE
Berinde, A., Lugojan, S.(1984). Contribuții la cunoașterea limbii dacilor. Editura Facla, Timișoara.
Bonfante G., Bonfante L. (1983). The Etruscan language. An introduction, Manchester University Press
Brugmann, K. (1922). Kurze vergleichende Grammatik der indogermanischen Sprachen, Berlin, Leipzig.
Cabej, E. (1962). Zur Characterisierung der lateinisher Lehnworter im Albanischen, Revue de Linguistique.
Cioranescu, A. (1958). Diccionario etimologico rumano, Madrid.
Constantin, D. (1979). Civilizația feniciană, București.
Constantin, D., Athanasie N. (1975). Gîndirea asiro-babiloniană în texte, București.
Daicoviciu, C. Petrovici, E. & Stefan, Gh. (1963). La formation du peuple rounain et sa langue, Bucharest.
Densușianu, O. (1902). Histoire de la langue roumaine, Paris
Densușianu, N. (1913). Dacia preistorică, București.
Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Univers enciclopedic, București, 1998
Du Nay, A. (1996). The Origins of the Rumanians [Originea Românilor]. Editura Matthias Corvinus, Hamilton-Buffalo
Georgiev, V. (1982). Introduction to the History of the Indo-European Languages, Sofia
Liber Lintaeus Zagrebiensis
Meillet, A. & Vaillant, A. (1934). Le slave commun, Paris.
Mușu Gh. (1995). Voci din depărtări, Editura Științifică, București
Papahagi, T. (1963). Dicționarul dialectului aromân, Bucuarești.
Pascu, G. (1916). Sufixele românești, București.
Philippide Al.(1956) Originea Românilor, II, București.
Pokorny, J. (1959). Indogermanisches Etymologisches Worterbuch, Bern & Munchen.
Reichenkron, G. (1966). Das Dakische, Heidelberg.
Rosetti, A. (1964). Istoria limbii române, București.
Russu, I.I. (1967). Limba traco-dacilor, București.
Scriban, A. (1939), Dicționarul limbii românești, Iași.
Tagliavini, C. (1959). Le origine delle lingue neolatine, Bologna.
Tiktin, H. (1925). Rumanisch-Deutsches Worterbuch, Bucharest.

Articol preluat de la adresa: http://www.reperedacice.go.ro/limba.htm