Decebal. Sunt vremuri de opreliște.Incursiunea din anul 85 în Moesia, hotărâtă de regele Duras, pentru a zädărnici crearea și menținerea bazelor militare romane, a dat rezultate mai mari decät s-ar fi așteptat Dacii. Nimeni n-ar fi bănuit că avea sä cadă întreaga oștire romană din această provincie militară, condusă de guvernatorul Oppius Sabinus. În iureșul bătăliei, deciziile nu sunt luate întotdeauna doar de cäpeteniile oștilor. Nu numai ofițeri, dar chiar și grade inferioare, soldatii de rând vroiau să-și arate bravura și sä se prezinte în fața căpeteniilor lor cu un trofeu oarecare. Unul dintre aceste trofee a fost însusi capul generalului Oppius Sabinus.



Înfrângerea Romanilor a fost cruntă și vestea a zburat la Roma cu viteza fulgerului. Soldații romani au început să fie bântuiți de spaimă, ceea ce era extrem de periculos pentru moralul celorlalte armate. Era de așteptat ca lucrurile să nu se oprească aici. În aceste împrejurări, înșiși Dacii se preocupau de urmările posibile ale victoriei lor. De aceea, în loc ca regele Duras să se gândească la un triumf, după moda generalilor romani, el și-a făcut un examen de conștiință și și-a spus că, la vârsta înaintatä la care ajunsese, după optsprezece ani de domnie, îi va fi greu să mai facă față altor confruntäri de acest fel. Romanii realizaseră cu multă abilitate „încercuirea politică și militară" a Daciei, căci, în vest, Iazigii aflați în solda imperiului, au devenit apoi aliatii Romei. În răsărit, Geția Minor era în întregime în mâinile Romanilor iar în nordul Pontului Euxin, regatul bosporan îl stăpâneau tot ei, moștenindu-l după eliminarea lui Mitridate Eupator. Dacii erau conștienți de greaua lor situație și de aceea regele Duras a socotit că sosise momentul să cedeze tronul unui rege tânăr, dotat cu calități politice, diplomatice și îndeosebi militare. Acesta era Decebal, nepotul său. Vremurile tulburi n-au îngăduit, la sfârșitul anului 86, ca succesiunea la tron să fie însotită de manifestări și serbări fastuoase. Probabil că au existat ceremonii simple, ca cele ce se fac pe câmpul de luptă, când comanda se trece unui alt șef militar. Nu este exclus ca însăși armata să-l fi aclamat, după moda romană, câci comunicările în tot spațiul tracic erau intense și obiceiurile treceau lesne dintr-o tabărä în alta.Acest lucru este plauzibil avind in vedere reputatia capatata de tinarul rege in luptele din sudul Dunării. Armata romană obișnuia sa aclame și să hotărască asupra noilor comandanți, uneori chiar pe câmpul de bătălie, unde virtuțile acestora erau j udecate cu severitate. Frontierele fiind permeabile, obișnuintele se împrumutau. Desigur, Marele Sfat al țării se întrunise la Sarmizegetusa, aducând mulțumirile cuvenite lui Duras. pentru că fusese un rege bun și, în timpul său, nu se manifestaseră rebeliuni și sciziuni de seama. Dimpotrivă, curajul arătat la o vârstă înaintată, prin purtarea unui razboi preventiv, după cum o cereau circurnstanțele politice și momentul, i-au creat o aureolă binemeritată. Asupra investiturii și proclamării noului ,.rege al regilor Daci" n-au fost discuții, adunarea nobililor votându-l îu unanimitate. Era eroul zilei, întors victorios de pe câmpul de luptă, ca general al oștiIor dace. Nimeni altul mai bine ca dânsul nu putea să devină urmașul regelui Duras, cu atät mai mult cu cât Decebal era principe mostenitor. In tradiția traco-dacică, regele era ales pe viață si nu întotdeauna fiul celui precedent putea (sau trebuia) să fie ales succesor. El însă avea merite personale, dovedite în luptă, chiar în preajma succesiunii atât de bine chibzuite de unchiul său. N-a avut și nu era cazul să se vorbească despre alți candidați la suprema comandă a regatului, care se restrângea tot, mai mult sub încleștarea romană.

Figură alesă de nobil dac, din cea rnai autentică seminție, statornicită în cetatea Zeilor din timpuri străvechi. cetale naturalä aparată de trei porti ale Dunării, Poarta Orientală dintre Domasnea și Teregova și Poarta de Fier a Transilvaniei, la o sută de mile de actuala Sarmizegetusa Regala - , Decebal poate fi socotit drept figură tipică a dacului. Viguros la trup și la minte, trăsăturile lui trădau vointă și marcau atitudinile și gesturile sale. Era antrenat în exerciții militare, dar si în munci campestre, care reprezentau gimnastica Dacilor pe tot întinsul tării. chiar și a celor destinați ocupațiilor alese. .Acest obicei derivă din strânsa legălură ce exista cu pămîntul sacru, dătător de belșug. Chipul lui Decebal era oglinda sufletului său. Așa cum ne-a rămas dăltuit în piatră, el arată o frunte înalta, luminoasă (deși în parte acoperită de boneta traco-frigiană), caracteristica a celor dotați cu o minte bogată, capabilă de activităti intense. Nasul drept, prelungind linia frunții, desfășura la bază două arcade cu sprâncene bine rnarcate, stufoase, ascunzând ochii din care tâșneau priviri fulgerătoare. Coada ochilor se prelungea intr-o dâră de zâmbet abia ghicit, completând tăietura gurii, într-o deplina armonie. Pomeții obrajilor marcați, fața suptă, fălcile puternice și expresive, se incheiau într-o bărbie alungită, trädând hotărâre nezdruncinată. Chipul regelui se cerea îmbrăcat într-o barbă scurtä, potrivită și îngrijită, pentru a nu stânjeni proporțiile și echilibrul figurii. Avea înfățișarea omului obișnuit sa comande, dotat însă și cu calităiile diplomatului care știe să vadä și să întrevadă chiar dincolo de orizont, dincolo de ceea ce i se prezintă în fața ochilor. Un om care păstrează rezervele utile si prudența necesară, acordând încredere interlocutorului, atâta câtă era potrivitä rnometului. Excesul, dupa concepția lui, nu era îngăduit unui comandant. iar el nu voia și nici nu se expunea vreodatä riscurilor inutile. Atitudinea rezervatä era garantia primä a personalitătii sale. Observator al tuturor detaliilor, poate lăsärnd uneori irnpresia nebägärii de searnă. nu-i scapa nimic si cugeta necontenit chiar si asupra lucrurilor neînsernnate. Iscusit în acțiuni, el le pregatea si sub forma unor jocuri de încercare, provocând reactii, spre a fi astfcl sprijinit în înțelegerea si conducerea unor momente strategice. De altfel, portretul său moral este schitat cu un sentiment admirativ tocmai de un scriitor latin, Dio Cassius., care spune :

„Era priceput in ale războiului și iscusit la faptă ; știind când să năvăleäscä și cänd să se retragă, meșter în a întinde curse, viteaz în luptă, priceput a se folosi cu dibăcie de o victorie și de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere ; pentru care lucru el a fost mult timp pentru Romani un potrivnic de temut".

Toți cei ce au vorbit despre Decebal au scos în evidență această capacitate de a utiliza oamenii, diplomatia fiind prima sa armă. Ales rege al regilor Daciei. Decebal nu a avut la începutul domniei răgazul necesar spre a se dedica administrănii statului, aflat în conflict cu Roma. De îndatä, s-a văzut nevoit sa treacă la actiune sau, rnai exact, să o continue, caci el o începuse si el obținuse acea biruință răsunătoare care zguduise Roma.
Alarmat de pericolul dac, împăratul Domitian, după cum am mai spus, s-a văzut. nevoit să părăsească Roma și sä pornească direct în zona operațiunilor militare. Nu s-a dus direct. în Moesia, la Dunăre, ci a poposit în orașul Naissus, luând primele măsuri de reorganizare a marii provincii, întinsa de-a lungul fluviului, până la mare. Lasând irnpresia unei înfrângeri, prin dibăcia și diplomația sa, Decebal a socotit oportun sä ceară pace, pentru a bloca înaintarea Romanilor, situatia militară și politică rămânând asa cum se afla în acel mornent. Domițian a refuzat. Mai mult, gândurile sale nutreau setea de răzbunare si el dorea să pătrundă în Dacia. Pentru a-l provoca să grăbeascä invazia, înainte de terminarea pregătirilor pentru campanie, Decebal i-a trimis din nou „un sol care să-i spună în batjocură că va face pace, dacă ar vrea ca fiecare roman să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el va declara război și-i va aduce rnari neajunsuri`', așa cum relatează Patricius. Cu acest detaliu, se încheie incursiunea initiată de Diurpaneus în anul 85 și desăvârsită în 86.

Ofensiva romană și batălia de la Turnu Roșu. In fața acestei nemaipomenite provocari, mândrul împărat. Domițian reacționează întocmai cum o dorea Decebal. Odată cu dezghetul, în primăvara anului 87, Domitian dezlăntiuiește atacul împotriva Dacilor. El trece trupele pe un pod de vase, pe lângă orasul Oescus, în apropierea vărsării Oltului în Dunăre. Ajunși pe teritoriul Daciei, Romanii nu întâmpină nici o rezistență. Mirati de acest lucru, pornesc în căutarea oștilor lui Decebal, mai puțin orientându-se după hărți și mai mult lăsându-se atrași de Valea Qltului, care îi ducea spre nord, către trecatoarea de la Turnu Roșu. Aici îi aștepta Decebal pregätind desfășurarea luptei. Odată intrati în strâmtoare, coloanei romane îi venea greu să ia calea întoarsă și a fost nevoită să accepte crâncena bătalie, purtată în aceleasi condiții si cu aceleași urmări ca și bătălia dc la Posada, a lui Basarab, cu douasprezece secole mai târziu.Victoria lui Decebal a fost asigurată chiar de la primele încleștări. Romanii au fost învinși, distruși, generalul Cornelius Fuscus ucis, iar prada luată pe parcurs a reintrat în mâinile Dacilor, asa cum povestește istoricul nostru, Jordanes. Au fost luati numeroși pnizcnieri. Drapelul Legiunii a V'-a a fost capturat și dus de Daci în ascunzatorile lor din munți. Această primă ofensivă a Romanilor nu putea să se încheie în mod mai rușinos, ceea ce i-a întărâtat si mai mult, deoarece era usor de imaginat ca stirea unei asemenea izbânzi putea să aprindă scânteia revoltei în întregul imperiu. Așadar, lucrurile se cereau luate de la capăt si Domițian organizeazä o nouă ofensivă.

A doua ofensivă romană si băiălia de la Tapae. Romanii și-au luat un răgaz de mai bine de un an, iar timpul a fost folosit intens de ambele tabere. Decebal și-a întărit oștile, fortificațiile, armamentul, utilizând și prizonierii (meșteri, arhitecți, ingineri, lucratori etc.) capturați în războiul din anul precedent, la Turnu Roșu, pe cei prinși în incursiunea din timpul lui Duras, precum și pe cei ce s-au prezentat singuri, deoarece Decebal îi plătea bine. Infrângerile dezastruoase suferite de Romani la hotarele Daciei, în interiorul ei, sau la sudul Dunănii au fost astfel comentate de Tacit :

,.Atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania și Pannonia, prin îndrăzneala nebunească sau lașitatea comandaniilor, atâtia militari de valoare învinși și făcuti prizonieri cu cohorte întregi ; acum nu se mai punea în discuție hotarul imperiului si un mal (malul Dunării. care alcătuia frontiera imperiului, limesul), ci taberele de iarnă ale legiunilor și stăpânirea provinciilor noastre".

Incepând cu anul 88 Domițian a trecut comanda trupelor generalului 'Tettius Julianus. Acesta organizează temeinic oștile si, pentru a-i stimula pe legionari, îi pune să-și scrie pe scuturi numele, așa încât, în timpul luptei, să poată deosebi cu mai multa usurintă soldatul viteaz de cel laș. În ce priveste planurile sale de invazie a Daciei, Tettius le elaborează cu mai multä prudență decât predecesorul său. Studiind posibilităiile de înfruntare a Dacilor chiar în centrul lor de putere, la Sarmizegetusa de la Orăstie, caută cel mai scurt drum pe teritoriul dac, dar și cel mai putin expus surprizelor. Preferă câmpia pentru bătălie, urmând ca apoi să pătrundă în cetatea din munți. Zona cea mai potrivită i s-a părut Banatul (de aici porniseră Tracii spre sud, spre Grecia și Asia Mică, iar de acolo spre Italia, ca să se reîntoarcă spre inima spatiului tracic tot pe această cale, dar cu sens schimbat). Din cele două drumuri posibile, unul pornește de la Dierna (Orșova) în sus, pe Cerna și Timiș, cotind apoi pe Valea Bistrei, spre Portile de Fier ale Transilvaniei ; altul duce de la Viminacium-Lederata (Baziaș) pe Valea Nerei, pe lângă Biserica Albă, pătrunde în Câmpia Carașului, pe la Arcidava (Vărădia), ajungând la Berzobis (Berzuvia) și apoi la Tibiscum (lângă Caransebeș). 0 altă posibilitate era trecerea peste Făget, spre Valea deschisă a Mureșului, fără trecători ca Portile de Fier ale Transilvaniei. El preferă calea din urmă. Odată depășit obstacolul Dunării, operatiunea se efectuează fără dificultăți. Nicăieri armata romană nu întîmpină rezistentă. Romanii înaintează pe drumul de la Arcidava, iar Decebal îi întâmpină în localitatea Tapae, care, din păcate, nu a fost identificată cu preciziune, pe Valea Bistrei negăsindu-se o astfel de localitate și nici o urmă de bătălii, în afară de cazul că însăși trecătoarea Porților de Fier ale Transilvaniei să se fi numit Tapae. Lângă Lugoj există localitatea Tapia, care derivă foarte probabil de la Tapae. Multe Tapii există și azi în Spania. Dacă bătălia s-ar fi dat aici, însemnează că Decebal a coborât o oștire din Muntii Poiana Ruscăi, pentru a surprinde inamicul pe la spate, după ce acesta s-ar fi încolonat pe Valea Timișului și a Bistrei, gata să se îndrepte spre Sarmizegetusa sau pe Valea Mureșului, pe la nord. În această ipoteză, se presupune că armatele lui 'I'etius Julianus au ocolit dealul Silagiului, continuând prin șes pe la Aizisis (Buziașul de azi, cunoscut din antichitate prin apele sale minerale), au trecut peste Sinersig și Lucus (Lugo), mentinand drumul prin cârnpie, spre a urca apoi ori pe Valea Timișului și a Bistrei, ori pe Valea Mureșului. Bătăliile s-ar fi putut da foarte verosimil în această localitate, la Tapia Lugojului. Părerea istoricului C. Daicoviciu este că o altă T'apae ar fi trebuit să existe pe Valea Bistrei, pe la Glimboca, Oțelul Roșu, înainte de trecătoarea Porțile de Fier ale Transilvaniei. Nici o urrnă de localitate sau de bătăliei nu s-a găsit însă. Pe de altă parte, Tettius Julianus, cunoscut. prin prudenta sa, nu putea să repete eroarea lui Cornelius Fuscus, să intre cum a intrat acesta în capcana de la Turnu Roșu, ca într-o pâlnie, împărtășind aceeași soartă.

S-au dat lupte înverșunate și vitejia Dacilor n-a fost suficienta, spre a înfrânge cohortele romane, bine echipate și organizate în acel an cu pregătiri intense, fără hărtuieli, prealabile. Generalul Tettius ,Julianus a condus bătălia cu pricepere și a izbutit să obtină biruinta. Atât de crâncenă a fost bătălia de la Tapae, încât însuși locotenentul-general al lui Decebal,Vezina, care era vice-rege, pentru a se salva, s-a trântit la pământ și s-a prefăcut mort între cadavrele Dacilor căzuti. In fata acestei situații neașteptate, Decebal, la rândul lui, s-a văzut nevoit să recurgă la o stratagemă, dând ordin să fie tăiati arborii de pe culmea dealurilor împădurite (de unde nurnele Lucus/Lugo) și să îmbrace trunchiurile cu uniformele și straiele ostașilor daci.

Istoviti de lupte, Romanii au socotit oportun să se opreacă, să întrerupă marsul spre Sarmizegetusa. Nu se știe dacă la aceasta hotărâre nu a contribuit și prudenta lui Tettius Julianus, care, după experienta celor doi predecesori, învătase să-și păzească grumazul. Nu este exclus ca și Decebal să fi trimis soli, pentru a cere pace, potrivit obiceiului său. Evitând să-și irosească fortele și oamenii în bătălii neîntrerupte, ei căuta, pe cât posibil, să-și apere tara cu diplomație, cu iscusite tratative, și astfel afla adesea un modus vivendi. Îrnpăratul Domițian a refuzat insă orice tratative cu solia trimisă de Decebal și a respins propunerea de pace a Dacilor. Acest refuz arăta că împăratul nu socotea încheiate ostilitătile cu Decebal. Marea ofensivă plănuită pentru supunerea definitivă a regeltui dac trebuia realizată după un răgaz de odihnă și refacere a cohortelor.

Sfătuit de strategi, Domițian avea și alt e motive de a opri aici ofensiva. Îsi dădea seama că, înaintând în defileul Timișului și al Bistrei, ca și pe Valea Mureșului, putea să fie lovit din nou pe la spate, încercuit și nimicit de astă dată de către Iazigi și Marcomani, care se aflau pe Valea Tisei, pătrunși ca un ic în spațiul tracic, în număr nedeterminat, dar fără a covârși populatia locală traco-illiră. Aceștia erau socotiti aliați ai Romei, dar refuzaseră să ia parte la războiul împotriva lui Decebal, menținându-se într-o pozitie neutră. Atitudinea lor a dat de gândit Romanilor și a constituit o preocupare în acele mornente de indecizie.

Expediția din Pannonia. Din prudență, Domițian și statul său major au fost nevoiti să treacă mai întâi la clarificarea raporturilor cu Iazigii și Marcornanii. Cea mai bună pace cu ei era războiul, așa încât legiunile romane au pornit la atac împotriva lor. Trupele lui Domițian s-au încolonat în Câmpia Lugojului și s-au îndreptat spre apus și spre nord, către Tisa, spre a înfrunta triburile ostile. Marcomanii și Iazigii au trimis soli la Domițian, implorându-l să renunte la un război inutil. Împăratul s-a arătat nedemn și a dat poruncă fără judecată ea solii să fie uciși, fără a-i vedea și fără a-i primi să stea de vorbă cu ei, încälcând cele mai elementare legi internationale și traditia respectului pentru ambasadori.

În Câmpia Pannoniei, trupele romane au trecut la atac, dar Iazigii și Marcomanii, indignati de uciderea solilor, s-au luptat cu vitejie și au învins armatele romane. Fiind răsturnat raportul de forțe, Decebal și-a dat seama că trebuie să întetească pregătirile pentru un nou război, convins că Domițian ar putea să fie alungat de pe teritoriul Traco-Illiriei. Prin înfrângerea suferită în Pannonia, toate avantajele biruinței de la Tapae s-au risipit.. Mai mult chiar, de data aceasta însuși împăratul Domițian a trimis soli la Decebal, spre a-l convinge să incheie un tratat de pace, pe care, cu puțin timp înainte, Decebal i-l solicitase și el l-a respins. Desigur, greu era pentru Domițian să prezinte la Roma situatia reală a campaniei din nord-estul imperiului. Nefiind lipsit de diplomatie, el s-a decis atunci să „uite" Pannonia și să se gândească numai la Dacia, pregătindu-și un triumf la întoarcere. Relativ la această pagină de istorie daco-romană, Dio Cassius spune :

„Invins de Marcomani și pus pe fugă, Domitian trimise în grabă soli la Decebal, regele Dacilor, și-1 înduplecă a încheia un tratat pe care mai înainte nu i-l încuviintase, cu toate că Decebal i-l ceruse de mai multe ori. Acesta primi învoiala, căci era la mare strâmtoare, dar nu voi să vină el însuși ca să steie de vorbâ cu dânsul, ci trimise pe Diegis cu cätiva bărbati, ca să-i dea înapoi armele și câtiva captivi, ca si cum i-ar fi avut numai pe aceia la dânsul.Făcându-se aceasta, Domitian puse diadema pe capui lui Diegis, ca și curn el (Domitian) ar fi fost în adevăr învingătorul și ar fi putut da un rege Dacilor, împărti soldatilor si onoruri și bani, și trimise la Roma, ca învingător, între altele, soli și o scrisoare, zicea el, de la Decebal, dar pe care se spunea că o plăsmuise chiar dânsul. El împodobi sărbătoarea triumfului său cu o multime de lucruri, pe care le luase nu de la dușrnani (cu totul dimpotrivă : el cheltui cu tratatul, dând lui Decebal bani rnulti și mesteșugari de tot fetul, și pentru timp de pace și pentru război, promitându-i să-i dea multi și în viitor-), ci din zestrea împărătească, de aceasta el se folosea intotdeauna ca și cum ar fi fost o pradă de război, odată ce adusese in stare de sclavie împărătia însăsi``.

Pacea. Tratativele au început și pacea între Rorna și Sarrnizegetusa s-a încheiat la anul 89, stabilindu-se legături de bună vecinătate, care aveau să dureze până la urcarea pe tronul imperial a împăratutui Nerva T'raian. În acest tratat, regele Decebal devenea rege clientelar al Romei și nu tributar, căci nu era vorba să plătească un tribut pentru un raport de vasalitate, ci dimpotrivă, el primea bani de la Romani, și chiar sume mari în fiecare an. La încheierea tratatului, Domițian a pus la dispoziția lui Decebal, în afară de „ajutorul anual", și o sumă forfetară rnare, pe lângă tehnicieni, meșteșugari, instructori pentru a-i ajuta să se echipeze, în vederea apărării limesului rornan, încredințat Dacilor însisi. In putine cuvinte, pierzând războiul, Decebal a câștigat pacea. Iată cum se pot schimba lucrurile și rolurile la masa verde, cänd există abilitate și conveniență reciprocă. Tratatul mai prevedea și dreptul pentru Romani de a trece cu trupele lor din Moesia, prin teritoriul Dacici, spre Pannonia. El acorda Romanilor și unele capuri de pod pe Dunăre, folosite mai târziu de Nerva Traian. De restituirea stindardului Legiunii a V-a, pierdut de Cornelius Fuscus nu s-a vorbit, după cum nici de restituirea prizonierilor romani (luati in mare număr în acea bătălie. Această ,,uitare.`` insolită pentru Romani arăta că ei nu se aflau pe pozitie tare, în aceste tratative, pe care multi le-au comentat ca rusinoase pentru Imperiul Roman.
Intors la Roma, Dornițian și-a împodobit carul de triumf cu propriile tezaure. "Tratatul din 89 a intrat de îndată în vigoare. Dacă înainte cu jumătate de secol, Romanii erau preocupati de creșterea puterii Dacilor și de periclitarea limesurilor lor, în această zonă, ei își manifestau acum neliniștea prin acea întrebare formulată de Horațiu : Numquid de Dacis audisti? Adică : „Ce se mai aude despre Daci ?“ Mai mult încă, după acest tratat întrebările rezumau o stare de spirit de descurajare și umilință. Statul rornan, care încasa impozite si tributuri de la altii, ajuns-se să plătească el insuși sume de bani Dacilor. Senatorii nu se putea obișnui cu aceasta idee.

La Roma, Domitian s-a dedicat altor Preocupări. După frumoasa „victorie" asupra Dacilor, îi venea greu să suporte victoriile reale obtinute de generalul Agricola in Britannia. De aceea, după ce Britannii au fost supusi de a binelea, l-a rechernat la Roma si tratându-l cum se cuvine unui erou, caruia patria îi datorește recunoștință, i-a oferit un banchet. Probabil ca la acest banchet i s-a servit bietului Agricola un nectar producător de vise frumoase. El nu s-a mai trezit din sornnul cel plăcut. și 1-a scutit astfel pe îrnpărat de povara inv-idiei și a geloziei. Nemulțumirile împotriva lui Domițian creșteau pe măsura trecerii anilor, până când rabdarea Rornanilor a ajuns la capăt. În anull 96, s-a organizat o conjuratie la palat din care făcea parte însasi soția împaratului, Domiția Longina.Este asasinat de catre libertul Stephanus la 18 septembrie 96 en

Imperiul urma sa capete un nou împărat, de data aceasta un bărbat politic, dintr-o familie de juiriști cu renume, în persoana lui Marcus Cocceius Nerva, aclamat ca atare în anul 96. În cariera sa, fusese de doua ori ales consul, căci această instituție mai funcționa pro forma. si își câștigase o buna experiență administrativă în afacerile statului. El s-a grăbit să proclame o amnistie generala, sä reducă impozitele si sa curme persecuția creștinilor. Senatul prinsese oarecare puteri si l-a ales in unanirnitate, iar armata la acceptat, Nerva a ajuns impărat, ca predecesorii săi, fără a fi imperator, adică conducător militar . Întru-cît armata reprezenta o forta controlabila doar de un militar si Nerva nu avea un trecut ostașesc, s-a ajuns la o soluție de compromis : asocierea la putere a generalului Marcus Ulpius Traianus, în anul 97. Impăratul Nerva fiind bătrân, ajuns la această functie supremă la vârsta de saptezeci de ani. se simțea copleșit de răspunderile mari ale statului. De altfel, s-a sfârșit din viată în anul următor.

Împăratul Traian. Marcus Ulpius Trajanus s-a născut la Italica, în provincia Betica {Andalusia) din Spania, la anul 53. A îmrbrățișat cariera militară, distingându-se încă de la început ca soldat dotat cu toate calitățile necesare, pentru îndeplinirea datoriei și pentru realizarea unui destin deosebit. La aceste calități militare se adăugau si mari calităti umane, un înalt sens al justiției, al relațiilor publice, fără înfumurări, o înclinație firească de a-si apleca urechea către oricine, spre a-i asculta plângerea. A rămas faimoasă povestea cu o bătrână, care i-a ieșit în drurn, cerându-i dreptate cu lacrimi în ochi, pentru fiul ei. Împărații nu prea descind în drum și coboară doar atunci când șeaua alunecă de pe bălan. Traian însă, amintindu-și poate de bunică-sa, a coborât, a ascultat și i-a dat bătrânei satisfactie. De altfel, s-a ocupat de institutele de binefacere și a creat o "Fundatie Traian``, pentru fetele tinere, nemăritate, ajutandu-le să-și formeze o dotă, în vederea căsătoriei. Cariera militară se împletea cu cea politică, și astfel Traian a primit consulatul în anul 9l, iar în anul 97 a devenit „Legatus Augusti". A rămas mult. timp departe de Roma, îndeosebi în Rhenania, unde a reușit să stabilească o pace cu Germanii si să întărească frontiera pentru aproape un secol. Când a devenit împărat, după moartea lui Nerva, care îl adoptase ca fiu, nu s-a grăbit să se întoarcă la Roma, ci a rămas să-și continue misiunea la frontiere și numai după terminarea ei a revenit în Italia, în vara anului 99. Atunci s-a apucat de administrația irnperiului, introducând multe reforme legate de succesiuni si de fiscalitate, instituind chiar un praetor fiscalis, stimulând constructiile, asa încât au ramas în urma lui, ca expresii ale epocii sale, Mercati Traiani, Forul si Basilica, alaturi de care s-a construit mai tärziu celebra Columna. A construit poduri peste Dunare, un drum nou, care-i poartă numele si care începe cu Arcul de la Benevento, dupa cum un alt arc a fost, înaltat la Ancona, pe tarmul Adriaticii, marcând punctul de îmbarcare catre Peninsula Haemusului. A construit portul de la Ostia si rnulte edificii publice, destinate sa ocupe mâna de lucru si sa contribuie la rezolvanea crizei economice care bântuia imperiul. Pentru a însanatosi finantele statului, Traian a fost nevoit så ridice impozitele. Cu toate razboaiele purtate de înaintasi, se acumulase la Roma si în toata Italia un mare numar de sclavi, iar proprietatile agricole trecuserâ îi mâna celor bogati, taranii si veteranii råmânând fara pamânt. O solutie posibila era colonizarea taranilor si veteranilor în noile provincii cucerite. Împins probabil si de aceste nevoi, caci razboaiele erau facute în trecut pentru cucerirea de teritorii si popoare si exploatarea noilor provincii, împaratul Traian a putut sa vada în aceasta o solutie de redresare a imperiului. El si-a propus sa extinda hotarele cât. mai mult si sa reduca la tăcere triburile si regatele razvratite.Cu Traian s-a produs un nou precedent el fiind primul împărat provoncial al Romei

Primul sau gând a fost cucerirea Daciei. Tributul greu platit anual de Roma lui Decebal, spre mirarea lumii, nu putea så fie suportat de un barbat ca Traian. Rasturnarea acestei stari de lucruri se impunea de la sine. 0 campanie împotriva Daciei, bine pregatita, cu forte suficiente spre a duce la victorie, însemna a pune mâna pe o tara cunoscuta din antichitate prin bogatiile sale, prin aurul minelor din Muntii Apuseni, ca si pentru avutiile în valuta acumulate din punerea în valoare a terenurilor agricole si forestiere, în ultimele decenii. Mai întâi a construit drumurile de acces prin Moesia si a pus sa fie proiectate podurile de mai târziu. Timp de trei ani de zile, Traian a lucrat la planurile de cucerire a Daciei, adunând legiuni peste legiuni, în numar de cincisprezece, cu un efectiv de mai bine de o suta cincizeci de mii de oameni, la care se mai adåugau trupe calari, garda praetoriana, cohorte si pedestrasi mobilizati de la toate popoarele imperiului. Altii spun cä numarul tuturor efectivelor armate atingea cifra de doua sute de mii de oameni, lucru nemaivåzut pâna atunci la Roma. Imperiul roman fåcea cel mai mare efort militar din istoria sa, pentru a doborî cel mai redutabil inamic al såu. În primavara anului 101, pregatirile erau încheiate si Traian era gata så declanseze istorica sa ofensiva, ce urma så decida care dintre cele doua puteri, Roma ori Sarmizegetusa, avea sa domine spatiul tracic

Apogeul Daciei. Prin pacea si tratatul lui Domitian cu Decebal se asigurase Daciei o perioadå de doisprezece ani de liniste si consolidare. În primul rând, Decebal si-a întårit puterea armatå, cåci aceastå armatå asigura tråinicia unei tåri si prestigiul ei în lume. Prin vitejia lor, 'Traco-Dacii din nordul Dunårii se impuseserå în ochii tuturor Tracilor din sudul Dunårii si chiar a celor din Asia Mica. Desi acestea se aflau sub stapânire nominala romană, ochiul lor ager era indreptat spre Dacia, ca spre un cap de coloană. Aici, în Dcia, se măsura tensiunea și temperatura imperiului răsăritean. De la un semn din Dacia putea să pornească o răscoala în tot restul spatiului trac, cu rezultate incalculabiIe. De altfel, focare de răscoala erau destule, și Romanii se vedeau nevoiti să intervină mereu pentru înăbușirea lor. Dacă Dacia, din nou înarmată pâna-n dinți și organizată cu material de război modern, folosit și de Romani, ar fi învins Roma într-o ultimă mare confruntare, nu era exclus ca toată partea orientală a Imperiului roman să fi căzut și să fi ajuns la o rnare uniume a triburilor trace din Peninsula Haemusului și din Asia Mică, sub conducerea și protetia Daciei. Din secolul aI V-Iea anterior, Geto-Dacii dadusera dovadă de capacitățile lor și confirmaseră în chip statornic afirmatia lui Herodot :
„Geții sunt cei rnai viteji si mai drepți dintre Traci".

După secole de închegare statală, puterea economica sporise într-o măsură apreciabilă. Acumularea bogațiilor era mai lesnicioasă în Dacia, deoarece modul de viață era menținut. la un nivel mediu, fără excese, risipă și lux, concepția socială și religioasă irnpunând sobrietate și cumpătare. Structurarea economică s-a realizat și a rămas legata, căci între clanuri, triburi și ,.regate" nu existau aici frontiere, nici vămi, și țara era omogenă. Pretinsele dezarticulari temporare pe plan politic nu trebuie văzute și pe plan economic, comerțul și producția în regim de schimburi libere urmând alte legi. Au existat descentralizări impuse de posibilitățile de comunicare mai lesnicioase pe căi și mai dificile între lanțurile muntoase. Dar Carpații nu se compară cu Alpii și nu au înălțimi care să izoleze, deși chiar și peste accstea un comandant ca Hannibal a izbutit să-și trimită o întreagă armată, cu elefanti cu tot. În structura geografică, Dacia era legată în mod organic de-a lungul coloanei vertebrale a Carpaților și, în mod firesc, a alcătuit o țara unitara. Trecerile cetelor străine, efectuate și în timpuri mai recente, nu au afectat unitatea țării, cu o populație stabilă și solidară. In astfel de condiții, Dacia a fost și a rămas nn stat bine structurat de-a lungul timpului.

In țările cu economie agricolă, urbanismul e mai puțin dezvoltat. Această activitate impune răspândirea populației pe mari suprafete. Apariția orașelor este mai puțin justificată. Desigur, există târguri de schimb pentru produsele agricole, artizanale, forestiere, miniere. între care sarea se dovedea mai preioasă decât metalele, fie ele chiar aurul și argintul. La fel, existau târguri și pentru cedarea vitelor în schimbul altor produse și servicii. Dacia a dezvoltat centre quasi-urbane pe intregul ei teritoriu, atât în Transilvania, cât și în Moldova și Muntenia. În Getia Minor, aceste centre numite davae completau activitatea porturilor întemeiate de Greci. ele au avut., la rândul lor, o dezvoltare care a atins culmi pe timpul lui Decebal. Împărații romani de mai târziu - de pildă Hadrian - au ridicat citeva orașe din Dacia romană la rangul de municipii, ceea ce presupune o stare reală de înflorire. De altfel, la putină vreme după integrarea Daciei în Irnperiul roman, regăsim aceste orase pe harta detaliată a geografului Ptolomeu.

Arhitectura centrelor epidane dace nu diferea de arhitectura orașelor din Peninsula Haemusului. Casele Dacilor aveau totuși unele particularităti impuse de clima aspră în vremea de iarnă și feluritele lor activități. La sate nelipsită era prispa cu streașină largă, ingăduind desfășurarea unor munci în zilele ploioase sau devenind adăpost în cursul nopților de vară. La oraș casele aveau mici terase, acoperișuri în pantă ascutită, pentru a înlesni scurgerea apei de ploaie și a zăpezilor, iar în interior sobe la cei avuti si hornuri simple la cei neînstăriti. Piatra era mai puțin folosită, fiind rară la câmpie, era preferat în genere lemnul, pentru ușurinta cu care putea să fie procurat și prelucrat de meșteri pricepuți. Același lucru se întâmplă în America de azi, unde orașele sunt în cea mai rnare parte construite din lemn, făcute pentru a dura puțin, si numai centrul localităților, așa-zisul down toum, adică quartalele din jurul ,gării sunt construite din materiale durabile, din beton, piatră și fier. Aceasta nu înseamnă că Americanii nu au ajuns încă la un înalt grad de civilizație. Tot așa. Orientul îndepartat și îndeosebi Japonia, cu civilizația sa milenară. a avut și are orașe construite tot din materiale ușoare și numai palatele principilor sunt sortite să dureze. Chiar templele bogate în artă și pagodele foarte vechi sunt construite în lemn.

Viata publică în Dacia era dinamică. Indeosebi în aceste momente, Dacii deveniseră conștienti de creșterea puterii și prestigiului lor, întelegandu-și pe deplin rolul în lurnea tracică. Nu lipseau manifestările de mândrie și încredere in sine, după cum nu lipseau nici atitudinile mai rezervate, poate chiar pesimiste privind viitorul. Legăturile Dacilor cu Roma si .Athena constituiau tot atätea vase comunicante ale culturii si ale modei în diferite domenii. Caci moda, datorită misterioasei sale forte ieșite din adâncul sufletutui omenesc străbate orice obstacol. Nobilii daci erau oameni umblați, la curent cu problemele zilei. Cultura, civilizația cu precădere orală, dezvoltată în spațiul tracic, ca în atâtea alte spatii ale marelui Orient, nu le lipsea. Ei însă cunoașteau și formele cullturii scrise, căci știintele dezvoltate în Dacia s-au folosit de toate mijloacele de comunicații existente pe atunci. S-a întrebuințat alfabetul grecesc sau latin. O lumină nouă asupra folosirii de către Dacia scrisului latin - cu litere majuscule sau cursive - au aruncat-o cercetările efectuate în ultimii trei ani la Buridava dacică (azi Ocnița, Jud. Vâlcea). Aici exista un centru religios, politic, militar și economic care, în vremea împăratului Augustus, avea un rege, cu numele Thiamarcos, scris pe fragmentele de vase găsite acolo. S-au aflat și alte bucați de vase sparte, pe care s-a scris numele unui nobil dac sau mare preot Reb, precum si numele cetătii Buridava. Acolo s-a făcut dovada că Dacii cunoasteau alfabetul latin cu un secol si mai bine înainte de cucerirea Daciei.

Despre aceastä epocă, din păcate, toate insernnările lui Traian, ca și ale multor alti scriitori, referitoare la Dacia, dar făcute si consemnate la Roma, s-au pierdut fără urme. Ce explicatii se pot da ? Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, nu se poate afirma că astfel de fenomene de cultură n-ar fi existat. Ele trebuie căutate, in afară de cazul că mâini criminale au operat, cum adesea s-a întâmplat în istorie, și chiar în tirnpuri mai recente, când s-au distrus cu bună știintă întregi arhive istorice, care nu vor mai putea fi reconstituite niciodată. Dacia trăia momentele sale de mare înflorire, dar, în același timp, și de mare primejdie, căci cel mai cumplit război din istoria sa bătea la poartă.

Primul război dacic. Cu încheierea întâiului secol al erei noastre, Traian a declansat războaiele contra Daciei. Decebal era bine informat de nemaipomenitele pregătiri ale Imperiului Roman, pentru a-l infrunta pe cel mai redutabil inamic. In acele momente, Decebal nu intentiona să-și măsoare puterile cu Roma și să atace imperiul, deși nu se știe ce gânduri îi bântuiau imaginatia. Pentru o astfel de confruntare avea nevoie să încheie unele aliante, care să dea și alte preocupări Romanilor, la momentul oportun, chiar dacă aceste popoare erau îndepărtate, cum a fost cazul Partilor. Decebal s-a adresat Partilor pentru a le câștiga prietenia și a-i determina să intervină printr-o actiune în Asia Mică, atunci când Traian va fi dezlăntuit ofensiva. Asia, de altfel, îi dădea multe preocupări îrnpăratului Traian și, după terminarea războaielor dacice atentia sa avea să se îndrepte în primul rând către continentul de răsărit, unde a reușit sä facă alte cuceriri, dar si sa-și afle moartea, nu in lupte, ci în patul său de campanie,de o boala misteriosa.

Tratativele cu Parții s-au tărägănat. Oricum, nu au ajuns la o finalizare, potrivit dorintelor lui Decebal. Așadar, acea parte vulnerabila a imperiului n-a fost minată în cursul räzboaielor dacice. Pe frontiera apuseană se aflau triburile germanice ale Quazilor, Marcomanilor și Sarnatii-Iazigii infiltrati între Dunăre și Tisa. Desi fuseseră învingători în batalia cu Romanii, pe vremea.lui Domitian, neamurile germanice s-au convins între timp, prin fratii lor de pe Rin, unde Traian repurtase biruinte, că era rnai potrivit să se mentină ca aliați ai Romei decât ca aliaiti ai Sarmizegetusei. Deci și această zonä a imperiului era linistitä. Conducătorul triburilor germane nu mai era un Ariovist curajos și biruitor, ca pe timpul lui Burebista, si pentru un timp Germanicii au rămas în expectativă, reluând ofensiva mai târziu.

In primăvara anului 101, Traian a trecut. Dunărea în Banat, voind sä atace Dacia dinspre vest, asa cum o făcuse și Tettius Julianus. Romanii întăriserâ o seamă de orașe pe linia Dunării, în Banat, care erau tot atâtea puncte avansate pentru organizarea campaniei împotriva Daciei. Ca bază de operatii Banatul era avantajat și de faptul că aprovizionarea trupelor se putea sprijini pe resursele din Dalmația și Pannonia. oferind, in acelasi timp, un drum destul de scurt spre locul unde se afla centrul politic al Daciei, potrivit din punct de vedere strategic pentru apărarea întregului său teritoriu. Traian a concentrat cea mai formidabilă armată și una din cele mai numeroase cunoscute în antichitate. Între cei două sute de mii de oameni, erau Romani din Italia și din provincii, Sirieni, Palmireni,Gali,Britani ,Germanici și alte popoare aflate sub stăpânirea Romei. La aceștia se mai adăugau și Iazigii,care desi erau aliati ai romanilor nu au preyentat niciodată încredere și Marcomanii și Quazii ca aliați clientelari. Patru legiuni duse din Pannonia, cinci legiuni adunate din cele două Moesii și alte cinci legiuni aduse de pe Rin, au fost concentrate între localitățile Viminacium și Ratiaria. Această enormă armată pentru timpurile de atunci se afla sub comanda supremă a lui Traian și a unor generali încercați, dintre cei mai buni pe care i-a avut imperiul. Se aflau între aceștia Licinius Sura, Claudius Livianus,Laberis Maximus, maurul Lucius Quietus și Hadrian, nepotul lui Traian și viitor împărat. Nici tehnicieni de seamă nu lipseau, ca vestiții ingineri Balbus și Celsus, la care, mai târziu s-a adăugat și Apollodor din Damasc. Odată adunată această armată, Traian a împărțit-o în două corpuri și o coloană, în frunte cu el însuși, a trecut Dunărea pe un pod de vase, la Lederata, indreptându-se spre Tibiscum, lângă Caransebeș. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis și apoi pe la Aizis. Cea de-a doua coloană a pătruns în Dacia pe la Dierna, tot pe un pod de vase, și, deplasându-se pe Valea Cernei și a Timișului, a făcut. joncțiunea cu coloana condusă de Traian la Tibiscum. Întreaga armată romană era prea numeroasă, ca să se deplaseze cu ușurintă pe un singur drum. Cu armatele reunite, împăratul s-a îndreptat spre Portile de Fier ale Transilvaniei. In drum i-a ieșit în intâmpinare Decebal. Localitatea este iarăși denumită Tapae, deși din comentariile asupra acestui război nu reiese acest lucru. Privitor la itinerariul străbătut, n-a rămas decât o frază a lui Traian, transmisă de către scriitorul Priscian, din secolul al VI-lea, care spune : Inde Berzobim deinde Aixim processimus, fără a se indica altă localitate. Oriunde s-ar fi aflat localitatea și oricum s-ar fi numit, Dio Cassius spune : „Pe când Traian oștea împotriva Dacilor, și se apropia de Tapae, unde tăbărâseră barbarii, i s-a adus o ciupercă mare, pe care scria cu litere latine, că atât ceilalti aliati, cât și Burii, sfătuiesc pe Traian să se întoarcă și să facă pace. Traian însă dădu lupta cu ei, își văzu răniti pe multi dintr-ai săi și ucise mulți dușmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu și-a crutat nici propriile sale veșminte și le-a tăiat în fâsii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldatilor căzuti în luptă si să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morti". În scena care reprezintă bătălia de la Tapae, pe Columna din Roma, însuși Jupiter participä la luptă iar Traian este aclamat de soldati ca imperator.

După această primă victorie, 'I'raian se îndreaptă spre Sarmizegetusa, (Grădiștea Muncelului, dincolo de Orăștie) înaintând însă cu prudentă într-un teren dificil, unde putea să fie atacat prin surprindere. Din această cauză, are grijă să-și consolideze linia de operatii prin fortificatii și lagăre, pe care să se poată sprijini la nevoie. Dar, apropiindu-se iarna, operatiile militare au fost suspendate, până în primăvara următoare. Cu privire la acest moment al ostilitătilor, C. C. Giurescu și Dinu C. Giurescu scriu :

„Așa încât iarna anului 101 veni înainte ca războiul să se fi sfârșit. Decebal trimisese, e adevărat, o solie spre a cere pace, dar nu izbutise s-o obtină, ambasadorii săi erau trei oameni de rând și, desigur, aceasta contribuise la refuzul lui Traian".

Intreruperea ofensivei a fost utilă pentru ambele tabere, care au suferit pierderi grele, poate în egală măsură. Iarna liniștită urma să fie folosită pentru refacere. Decebal însă, pentru a slăbi presiunea armatelor dușmane, aflate pe drumul Sarmizegetusei, a încercat atunci să deschidă un. alt front, pentru a obliga adversarul să-și divizeze armata, ca să poată să facă fată noii situații. În Getia Minor, la Dunăre, a declanșat un atac împreună cu Sarmatii, aliati ai Dacilor. După opinia învătatului Radu Vulpe, în acea iarnă, spre norocul lui Traian, fluviul n-a înghețat decât pentru puțină vreme, ceea ce i-a îngăduit să coboare cu flota în rnare grabă, împreună cu o armata și să dea o bătălie în localitatea Adamclisi. Și aici luptele au fost extrem de crâncene, pierind pănă si soldati din unitățile de gardă ale împăratului. Mai târziu la Adamclisi avea sä fie ridicat un monument, în memoria ostașilor cäzuți, dar și pentru glorificarea împăratului Traian, și mai ales, pentru a reprezenta un avertisment popoarelor din răsărit și din nord.

În primăvara anului 102. Traian reia ofensiva spre Sarrnizegetusa. De data aceasta, Decebal trimite o solie formată din nobili daci, care se înfățișează lui Traian aruncând armele la pămănt și căzând în genunchi. Nobilii il roagă pe Traian să-l primească pe regele lor, care era dispus să accepte toate conditiile pentru încheierea păcii. Traian a trimis pe Sura și pe Claudius Livianus, prefectul praetoriului, sa ia contact cu Decebal, dar Decebal nu s-a prezentat, ci a împulernicit pe câțiva oameni ai säi să ducă tratativele. Nu cunoaștem amănunte care să explice comportarea lui Decebal. Putem, cel mult, să presupunem că regele dac a încercat să câștige timp prin tratative. Neajungându-se la nici un rezultat pe cale diplomatică, Traian și-a continuat ofensiva spre Sarmizegetusa.

În Muntii Oraștiei, încă înainte de domnia lui Decebal, cât și în timpul acestuia. Dacii ridicaseră unul dintre cele mai mari și mai complexe sisteme de fortificații, pe care îl cunoaște antichitatea. Drumurile care duceau spre Sarmizegetusa (numită azi Grădiștea Muncelului) erau străjuite de fortărețe, încât, pentru a pătrunde în cetatea de scaun, era nevoie să fie cucerite toate punctele fortificate care o apărau. Din textul extras de Xiphilinos din Dio Cassius, se pot întrevedea dificultătile întâmpinate de armata romană. Ea urca pe înălțimi
„ocupând cu mari primejdii colină după colină",
pentru a se apropia de capitala Dacilor.
Atacul dat de Traian urmărea directia nord-sud, dar, după cum lasă să se înțeleagä Dio Cassius, a existat o a doua directie de atac, condusă de Lucius Quietus, comandantul cavaleriei maure. Credem însă că Lucius Quietus nu a participat la luptele directe pentru cucerirea Sarmizegetusei. Această operatie dificilă a revenit infanteriei romane și, mai ales, geniștilor din rândurile acesteia. Cavaleria aflată sub comanda lui Quietus a avut probabil sarcina să acopere actiunile armatei romane de un eventual atac, care ar fi venit pe Valea Mureșului, fie dinspre răsărit, din inima Transilvaniei, fie dinspre nord, din direcția Munților Apuseni. Faptul că se menționează o luptă dată de cavaleria romana, în timp ce Traian, cu grosul oastei era angajat în bătălia pentru cucerirea înăltimilor fortificate din jurul Sarmizegetusei, dovedește capacitatea de atac și de rezistentă a armatei dace și încercarea disperată de a salva capitala, cu rezervele de care mai dispunea.

Situatia devenind critică pentru Decebal, acest a trimit e din nou soli lui Traian, care îi comunică împăratului că rebele dac este gata să încheie pace, în condițiile impuse de adversar, și anume : ,,să dea înapoi armele, masinile de război și pe constructorii acestor mașini, să predea pe dezertori, să distruga întăriturile și să se retragă din teritoriul cucerit, ba înca sa-i socoteasca dușmani sau prieteni ai săi pe cei ai Romanilor, să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostas din Imperiul Roman (caci Decebal atrăgea la sine, prin momeli, pe foarte mulți romani)".

Conditiile de pace pe care Decebal le acceptă arunca ele însele lumină asupra proportiilor pe care le-a avut războiul din 102, si, în același timp, asupra pericolului pe care il reprezenta pentru Roma Decebal însuși si țara sa:. Abia acum se poate vorbi de o pace care îl dezavantajează pe regele dac. Izvoarele antice spun că el a acceptat această pace de nevoie. EI însuși s-a prezentat în fata împăratului Traian. Această întâlnire trebuie să se fi petrecut sub zidurile Sarmizegetusei și, după toate probabilitățile, la începutul toamnei anului 102.
Traian a comunicat, condițiile de pace Senatului, pentru a fi confirmate de către acesta. Scena este astfel înfătișată de acelasi cronicar al războaielor dacice, Dio Cassius :

„Trimișii lui Decebal fură aduși în Senat. Ei pusera armele jos, îsi legară mâinile în felul prinșilor de război și rostiră câteva cuvinte de implorare. În chipul acesta îi înduplecară la pace și-și luară armele înapoi. Traian își sărbători triumful și fu numit Dacicus. Dadu lupte de gladiatori în teatru (căci îi făceau plăcere) și readuse în scenă actori de pantomimă (era îndragostit de unul dintre aceștia, Pylades!!), desi iubea faptele de arme, nu se îngrijea mai putin de celelalte. . . ".

După cum relatează Dio Cassius, Traian ar fi lăsat garnizoane romane la Sarmizegetusa și în alte cetăti dacice. Această informație a fost interpretată ca un control exercitat de armata romană, în teritoriul dacic recent cucerit, până la îndeplinirea condițiilor de pace. Prin pacea din 102, o serie întreagă de teritorii dacice au fost anexate imperiului. Intre acestea intră Banatul, inclusiv trecătoarea ce duce din Banat. în Țara Hațegului și, poate, chiar Tara Hategului. La sud era anexată Oltenia și partea de câmpie a Munteniei. Sudul Moldovei, cu Piroboridava (Poiana de azi) a fost anexat Moesiei Inferioare.

Pregătiri de ambele părti. Oricât de umilitoare era această pace pentru Decebal, faptul că Traian suspendă ostilitățile în toamna anului 102 este o dovadă că rezistența Dacilor nu fusese definitiv înfrânta. Dacă armata lui Decebal ar fi fost nimicită in luptele de la Sarmizegetusa, nu exista nici un rnotiv ca Dacia întreagă să nu fi fost ocupată. Se pare însă ca, dupa doi ani de lupte, care s-au dat nu.numai în partea de vest a Daciei, dar și în Getia Minor, armata romană dădea semne de oboseală fizică și morală. Traian si-a dat seama că o continuare a operatiunilor, cu trupele pe care le avea la dispozitie era aproape imposibilă. Atunci, a considerat, oportun să încheie pacea oferită atât de avantajos de Decebal, pentru a reorganiza și întări propria lui armată. De altfel, iarna care se apropia - în mod obișnuit, nu se desfășurau operatii militare în acest anotimp - era încă un dușman pentru armata romană și un aliat pretios pentru Daci, obișnuiți cu vicisitudinile, cu viața aspră, cu zăpezile și gerurile năpraznice din munții și câmpiile lor, evocate atât de plastic de Ovidiu. Lunile de iarnă erau prielnice pentru incursiuni. Înainte de 101. dar chiar și in iarna anilor 101 -I02, Dacii au organizat incursiuni foarte periculoase pentru stăpânirea romana, pe linia Dunarii. De aceea, împăratul încheie pacea, lăsându-se înduplecat de rugămințile lui Decebal. Insăși Decebal a fost. împins să facă pace, dupa câte se pare, si pentru ca sora lui cazuse în mâinile Romanilor. Dar motivele principale aveau ratiuni militare. Avea nevoie de timp, pentnu câstigarea unor noi alianțe, în vederea confruntării decisive cu Imperiul Roman. Pacea din 102 esie o simplă amânare si nu o rezolvare definitiva a conflictului dintre cele doua parți. Pregatirile pe care le ordonă Traian, imediat dupa incheierea.operatiunilor militare, sunt o dovadă in acest sens. Nu numai că nu sunt dispersate trupele care participaseră la primul război dacic, dar Traian ia măsuri ca trupe proaspete sa fie aduse din imperiu și concentrate la Dunare.

În același timp, dispune construirea podului de la Drobeta-Turnu Severin, într-un punct strategic foarte bine ales. De aici puteau fi dirijate cu repeziciune trupe spre nord-est, în cazul în care se hotara atacul Daciei sau prin Valea Oltului, sau prin Banat. Roma îsi trimite la Dunăre nu numai legiunile, ci și constructorii de drumuri și poduri, pentru a asigura miscarea trupelor și aprovizionarea lor. Munții Haemusului, pe Valea Dunării, sunt ciopliți, sunt săpate cu mare preciziune cavități in piatra prin tehnici rapide, iar pilonii podului de peste fluviu sunt și azi mărturie a artei inginereșii de care dispuneau Romanii.

Ei cunoșteau procedeul de a săpa în albia fluviului. de a îndepăta apele prin diguri si chesoane, de a folosi materiale de construcții, în special un soi de ciment de o calitate superioara. Sub ochii Dacilor, constructorii romani durează în inima Daciei o construcție monumentală, care e înrudită cu cele mai impresionante monumente ale antichității și care dovedește însemnătatea ce se acorda de către stăpânii lumii de atunci acestor miraculoase teritorii. Dio Cassius descrie, cu sentimente de exaltare, accastă operă, pe care o vedem reprezentată și în basoreliefurile de pe Columna lui Traian din Roma :

,,Traian a construit peste Istru un pod de piatră, pe care nu știu cum să-l admir îndeajuns. :Minunate sunt și celelalte constructii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii de piatră în patru muchii sunt în număr de douăzeci, înăltimea de șaizeci. Ei se află, unul fată de altul, la o distanță de o sută șaptezeci de picioare și sunt uniți printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru acești stâlpi ? Nu trebuie oare să ne uimească și felul meșteșugit în care a fost așezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut ? Am arătat lățimea fluviului. nu pentru că ar curge numai pe această lățime - căci pe parcurs se lăgește de doua ori și de trei ori pe atât - ci pentru că acolo este locul cel mai îngust .Si mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spațiul se ingustează mai mult aici - deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta și mai mare - cu atât se face mai năvalnică și mai adâncă. Încât și împrejurarea aceasta se adaugă la greutatea construirii podului. Concepția măreață a lui 'Traian se vădește și din aceste lucrări. Astăzi, însă, podul nu folosește la nimic, căci nu mai existâ decât stâlpii, iar pe deasupralor nu se mai poate trece ai zice că au fost durati numai ca să facă dovada că firii omenești nimic nu-i este cu neputintă. Traian se temea că, după ce îngheată Istrul, să nu se pornească război îrnpotriva Romanilor rămași dincolo și construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu ușurință peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia si vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia ; de aceea distruse partea de deasupra``.

Printre alte măsuri luate de Traian pe plan strategic a fost și fixarea Câmpiei Dunării ca centru de operatii pentru viitoarea campanie. In timpul primului război dacic, el își dăduse seama de primejdiile pe care le putea întârnpina o armată romană, care ataca Dacia dinspre apus. Având în vedere că hotarul imperiului cu Dacia se întindea în forma unui arc de cerc, oastea Dacilor putea să pornească pe raze divergente de pe pozițiile centrale din Transilvania și, atacând, sa treacă hotarul în orice punct al lui. In timpul primului război dacic se dovedise că o armată romană care înainta din Banat spre 'I'ransilvania, chiar dacă concentra forțe numeroase în fața ei, nu anihila capacitatea adversarului de a porni atacul în Getia Minor sau în Sudul Dunării, obligându-1 pe adversar - așa cum s-a întâmplat in iarna anului 101 - 102 - să-și retragă trupe de pe teatrul principal de operatii, pentru a salva stăpânirea rornană din Sudul Dunării.

Din aceste considerente, Traian ia măsuri pentru întărirea sistemului de fortificatii de pe linia Dunarii. Sunt construite cetăți puternice la Nicopolis, în locul unde mai târziu va fi orașul Marcianopolis, ca și la Abrittus, Durostorum și Troesmis. După cât se pare, Traian începe să construiască diferite castre la nord de valul de pământ al lui Aelianus, în punctele Târgusor, Mălăiești și Drajna de Sus. De asemenea, pe linia Dunării este ridicată întaritura de piatră de la Carsium, iar în nordul fluviului, acolo unde Dunărea o cotește spre răsarit, se îngrijeste de intăriturile de la Barbusi. Se pare că și tabăra întărita de la nord de Râmnicul Vâlcea, pe Valea Oltului, numită „Castra Traiani", este construită tot în această perioadă, ca și castrul de la Stolniceni (Buridava romanä). Traian ia toate măsurile de siguranță, pentru ca viitoarea campanie să fie incununată de succes. Isi alege ca directie de atac Valea Oltului, dar probabil si o a doua linie de operatii, care venea din Moesia Inferioara si traversa munții pe la Pasul Bratocii. Toate aceste măsuri pe plan strategic ne dau o imagine despre concepția împăratului în organizarea celei de-a doua carnpanii.
Pătrunzând în "Transilvania pe Valea Oltului și prin Bratocea, Traian vroia să-1 oblige pe Decebal să-și aducă trupele în sudul Transilvaniei, întăriturile de la Sarmizegetusa rămânând în afara teatrului de operații. De data aceasta nu mai era un atac frontal, care trebuia să rezolve, înainte de toate, cucerirea munților și fortificațiilor de la Sarmizegetusa (Grădistea Muncelului), pe care nu le putea lăsa în spatele armatei sale, ci un atac care anihila, în mare parte, valoarea strategică a acestor întărituri. Banatul fiind deja sub stăpânire romană, Sarmizegetusa ar fi rămas ca o insulă în mijlocul unui teritoriu stăpânit de Romani.

Al doilea rărboi dacic. Pană la izbucnirea celui de-al doilea război dacic din anul 105, Decebal se străduiește să organizeze o nouă rezistență împotriva Romanilor, în pofida tratatului încheiat cu Traian și, după cum ne informează Cassius, „își pregătește arme, primește f ugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini și aduce pagube celor ce mai înainte nu se înțelegeau cu el, iar Iazigilor le-a smuls un tinut (pe care, după aceea, deși ei îl cereau, Traian, nu-l mai dădu înapoi)".
In momentul în care informațiile în legătură cu pregătirile lui Decebal ajung la Roma, Senatul îl declară .,dușman al republicii`` și hotărăște reluarea ostilităților. Din pasajul citat., se vede limpede că Decebal impusese autoritatea lui unor căpetenii dace, care, înspăirnântate de puterea romană, înclinau să păstreze legături de bună vecinătate cu imperiul. Mai mult, el caută aliați la vecinii săi și la Iazigi, care nu vor să-1 sprijine, le smulge o parte din teritoriul ocupat de ei, încă o dovadă că Decebal a stăpânit Crișana, pentru că numai aici putea să existe o zonă de contact între Iazigi și Daci. Ca și în primul război cu Traian, Decebal reusește să stabilească aliante cu Sarmații. După cum reiese din reprezentările de pe Columna lui Traian, printre prizonierii aduși în fata împăratului sunt și Sarmați, dovadă cä ei au participat la război de partea lui Decebal.
In iarna lui 104, Traian părăsește Roma, îndreptându-se spre Dunărea de Jos. Toată iarna și primăvara își organizează meticulos trupele. In timpul acesta se pare că Decebal a încercat să ducă tratative cu Traian, desigur făra succes. După câte spune Dio Cassius, deși Decebal era cel care solicita pacea, el nu înțelegea să depună armele și, mai mult decât atât, pe față își concentra trupele, chemându-i în ajutor și pe aliatii săi. Intențiile și sentimentele lui Decebal se desprind limpede din însemnarile lui Dio Cassihs. Adresându-se vecinilor săi, regele dac le atrăgea atentia că „daca îl vor părăsi pe dânsul. si ei vor fi în primejdie, că mai ușor și mai sigur își vor păstra libertatea, ajutându-1 în lupta, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Insă, privind nepăsături cum sunt nimiciți Dacii, mai pe urmă vor ajunge ei însisi robi, căci vor rămâne fără aliati".

Dându-si seama că dușmanul cel rnai de temut pentru independența Daciei era împaratul Traian, omul care, prin tenacitatea si capacitatea lui de comandant, era singurul în stare să ducă la capăt o actiune atât de grea, cum era cucerirea Daciei, Decebal încearca să-l suprime fizic pe împărat. Pentru aceasta, a trimis în Moesia dezertori, care să încerce să se apropie de împărat și să-l ucidă. Unul dintre ei a fost bănuit și prins și, după ce a fost supus la cazne, a mărtuirisit care i-a fost intentia. Intâlnirea dintre Decebal și Longinus a reprezentat o altă încercare a regelui dac de a împiedica intrarea lui Traian în noua carnpanie.

Dio Cassius spune :
„Atunci Decebal chema la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a cărui dârzenie o simtise în luptele purtate cu el și, după ce-1 convinsese să vină, cu gând să-1 facă să i se supună, îl prinse și-1 întrebă de față cu alții despre planurile lui Traian. Pentru că (Longinus) nu voia să mărt.urisească nimic, îl ținu sub pază, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian și ceru acestuia - în schimbul eliberării lui Longinus - să-i cedeze țara până la Istru și să-i plătească banii care i-a cheltuit cu războiul. (Traian) răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să arate ca nici nu-1 prețuiește prea mult pe Longinus, dar nici prea putin, că nici nu dorea să-1 piardă, dar nici să-1 scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neștiind ce să facă. Dar între timp Longinus își făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său și făgădui lui Decebal că are să-1 împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască deloc ce are de gând și să nu i se pună o pază aspră. Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminti și o dădu libertului s-o ducă lui Traian, spre a putea să rămână nestânjenit. După ce libertul plecă, Longinus bău otrava în timpul noptii si muri. După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert, făgăduind să-i dea în schimb trupul lui Longinus și zece prizonieri.
Și trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la indeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela și nu-i dădu nici pe libert, socotind că viata Iibertului este mai de pret pentru demnitatea imperiului, decât înmormântarea lui Longinus"..

Pe lângă semnificatia pe care o are in cadrul conflictului dintre Daci și Romani, episodul cu Longinus are darul sa ne lămurească asupra a două aspecte : că Decebal era de acord sa se incheie pacea, dar aceasta să nu fie umilitoare pentru el ; că el cerea să i se restituie teritoriul ocupat de Romani până la Dunăre.

Traian nu s-a lăsat impresionat de pațania lui Longinus si a trecut podul de la Drobeta, cu grosul oștilor, îndreptându-se spre Valea Oltului, spre a patrunde prin pasul de la Turnu Roșu în Transilvania. Se pare că, în cel de-al doilea război dacic, împăratul dispurnea de forte mult mai nunmeroase decât în primul, ceea ce ingaduie să se emită ipoteza unui atac pe mai multe directii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obisnuitul drum al Banatului. In aeelași timp, o coloană trecea în Transilvania, prin Pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric Romanilor, nu putea să facă față cu succes atâtor atacuri convergente. Și în al doilea război dacic, Traian actionează cu mare prudentă, căci, după istoricul citat mai înainte, împăratul „a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe Daci după îndelungi și grele strădanii. El însuși dădu multe dovezi de pricepere la comandă și de vitejie, iar oștenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii și dădură dovadă de vrednicie".

Din păcate, nu avem decât această laconică însemnare despre un război care avea să dureze un an de zile. Scenele înfătisând luptele dintre Daci și Romani, așa cum sunt prezentate pe Columna lui Traian, ne arată că se dau lupte în jurul unor cetăti, care ar putea să fie cele de la Sarmizegetusa, dar și din alte locuri din Transilvania. In orice caz, ultimele lupte se dau în jurul cetătii de scaun. După căderea Sarmizegetusei, Decebal a încercat să organizeze rezistența în alte părti ale Daciei, pentru că, așa cum se poate vedea într-o scenă de pe Columnă, el se sinucide undeva în afara zidurilor cetății, în momentul când era să fie prins de călăreții romani. Descoperirea recentă a inscriptiei de la Grameni (lângă Salonic, în Grecia) de către profesorul american Speidel, reprezintă un alt izvor epigrafic, care vine să confirme scena de pe Columnă. In aceasta inscriptie, veteranul roman Tiberius Claudius Maximus spune că : ,,l-a prins pe Decebal și capul lui l-a adus împaratului, la Ranisstorum".

Epilog. Avem mărturia sigură că Deccbal a preferat să-si ia zilele decât să urmeze carul de triumf al Iui Traian pe străzile Romei. O parte dintre nobilii daci s-au supus împăratului, înainte chiar de căderea Sarmizegetusei. Nu este sigur că altii s-au sinucis, întrucât cercetări mai recente au dovedit că scena 102 a Coloanei Traiane nu reprezintă nici împărțirea ultimelor picăituri de apă și nici un act de sinucidere prin otrăvire, ci ea este o scenă de exaltare, de impărtășire din lichidul sfânt al religiei dacilor. Gestul lui Decebal se înscrie în viziunea geto-dacă despre semnificațiile mortii si ale vieții de dincolo. Cei mai multi istorici au fost impresionati de acest gest al lui Decebal si l-au interpretat ca pe un simbol al credintei dacice, al filosofiei lui Zalmoxis. O interpretare de dată mai nouă, in spirit arian, arată că regele ar fi adus un sacrificiu voluntar zeilor, pentru ca aceștia să izbăvească poporul dac. Călăretii romani, care au capturat trupul neînsuflețit al lui Decebal (printre care se afla și Maximus), îi taie capul și mâna dreaptă și le trimit împăratului. Capul regelui dac este trimis la Roma și aruncat pe scările Gemoniae, ca semn că unul dintre cei mai rnari dușmani ai Romei fusese răpus.

Cât de temut și cât de greu fusese de cucerit; ansamblul fortificațiilor dace din Muntii Orăștiei, o arată și faptul că Traian, stăpân al acestor locuri, pune să fie distrus acest ansamblu fortificat al capitalei și ridică în depresiunea Hategului, in loc deschis, orașul Ulpia Traiana (Noua Sarmizegetusa) capitala noii provincii romane. In felul acesta, una din cele mai strălucite mărturii ale civilizației geto-dace, care ar fi putut, prin dăinuirea ei, să ne arate întreaga măsură a geniului constructor al oamenilor locului, dispare de pe fața pământului. Distrugerea templelor și cetăților dace din Munții Orăștiei a fost făcută cu atâta înverșunare, încât, la putină vreme după aceea, vegetatia a acoperit ruinele, iar urmele lor au fost regăsite abia în ultimii ani și scoase .la lumină de arheologii din Cluj-Napoca. Descoperirea aceasta a avut darul să deschidă noi perspective asupra civilizatiei dacice.

0 scenă de pe Columnă înfătișează și un alt aspect al măsurilor luate de Traian, pentru a înfrânge rezistenta Dacilor. Sunt arse așezări omenești de pe munti, iar oamenii cu vitele și cu avutul lor sunt constrânși să coboare in camp. După un an de lupte îndârjite. Dacia a fost ocupată. Printr-o diplomă militară de la Porolissum, din 11 august 106, ni se păstrează primul document cu privire la existenta Daciei ca provincie romană. Odată cu cucerirea Daciei, au căzut în mâna Romanilor imense bogătii. Dio Cassius ne vorbește de comorile lui Decebal, pe care acesta le ascunsese sub rîul Sargetia (Streiul de azi) :

„Căci (Decebal) abătuse rîul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acoloo0 groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte pretioase - mai ales dintre acelea care suportau umezeala - așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse din nou rîul în albia lui. "Tot cu oamenii aceia (Decebal) puse în siguranță,