Asemenea societății geto-dace, societatea celtă era structurată pe clase ierarhice. Triburile erau conduse de regi dar organizarea politică era remarcabil de plastică. Din sursele romane și irlandeze aflăm că societatea celtă se împărțea în trei grupe: o aristocrație războinică, o clasă a intelectualilor care cuprindea druizii și barzii (poeții) și o a treia clasă care cuprindea restul.

Luptătorii celți, temuți și puternici, erau stăpâni de cai și neîntrecuți mânuitori ai topoarelor, spadelor lungi și arcurilor. Se antrenau să-și apere poporul și aplicau legea. Cei mai buni dintre ei erau Lordul (uneori numit Rege sau Regină - pentru că femeile erau egale barbaților, puteau fi războinice, druide…) și Campionul. Lordul era conducătorul tribului în timp de război iar Campionul exista pentru a rezolva divergențele dintre triburi într-o singură luptă.

Barzii erau judecători și poeți. Șeful Bard era cel care decidea dacă legile făcute sunt bune. Ei hotărau dacă o lege a fost încălcată. Barzilor le era încredințată istoria tribului, care era păstrată sub formă de cântece și versuri. Ei nu erau atinși în luptă deoarece prezența lor era necesară pentru consemnarea luptei.

Druizii îndeplineau multe sarcini pe care le considerăm „preoțești” incluzând ritualuri și sacrificii, dar și sarcini ce țin de „educație” și „lege”. La autorii antici, cuvântul druid avea două sensuri: în sens strict însemna „învățători” de filozofie morală și științe iar în sens mai larg include preoți, ghicitori, judecători, învățători, fizicieni, astronomi și filosofi. Ei formau o clasă aparte și țineau poporul, care le era mult inferior, în supunere. Aveau, ca și sacerdoții geto-daci, anumite privilegii ca excluderea de la plata taxelor și de la serviciul militar și erau foarte respectați. Datoria lor era să păstreze tribul în bună înțelegere cu Lumea Cealaltă și cu Natura. Creau legile tribului și găseau moduri prin care să îmbunătățească viața acestuia. Erau vindecători și profeți.

Instruirea lor era foarte variată și vastă, era secretă și avea loc în peșteri sau în păduri. Uneori erau necesari 20 de ani pentru a termina această instruire. Aveau o literatură considerabilă de cântece sacre, rugăciuni, reguli de divinație și magie, legi.

Când trebuia luată o decizie care afecta tot tribul se convoca un Consiliu. În componența acestuia intrau trei din cei mai înțelepți fermieri, Lordul, Campionul, Conducătorul Bard, Maestrul Bard (al doilea după Conducătorul Bard), Conducătorul Druid și Maestrul Druid. Astfel se forma consiliul celor 9 care lua deciziile importante.

Principalele paralele între celți și geto-daci se datorează în principal importanței deosebite a Marelui Preot, credinței în nemurirea sufletului și științei sacre de tip inițiatic.

Cunoștințele comune ale geto-dacilor și celților se explica, așa cum spune Stuart Pigot în cartea sa “Druids” prin moștenirea comună din mileniul al II-lea îen. de la arieni, cuceritorii Indiei. Argumentele sale în ceea ce privește celții sunt :

în Irlanda se găsesc numeroase idei și obiceiuri atestate în India antică.

prozodia limbii galice este asemănătoare cu acelea ale limbilor hitită și sanskrită.

după Myles Dillon, druizii și brahmanii și-au conservat practicile și credințele indo-europene care au supraviețuit în lumea galică până în sec. XVIII și în India până în zilele noastre.

Hans Hartman care a studiat ritualurile vechilor irlandezi (celți) consideră că structura mentalității irlandeze este mai apropiată de cea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei sau Germaniei.

O altă asemănare o găsim în „De bello galico” a lui Cezar. El spune despre druizi că „sunt de părere că religia interzice ca această învățătură să fie destinată scrisului […] pentru că nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând și mai ales pentru că, dacă ar folosi scrisul, tinerii novici ar neglija memoria”.

În timpul trecerii celților pe teritoriul Daciei și în timpul cât au rămas aici a fost un transfer firesc de cunoștințe între aceștia și daci. Cercetările arheologice probează că civilizația adusă de celți în partea de vest a teritoriului actualei Românii era superioară din punct de vedere tehnic. Evident, și celții au preluat de la daci anumite cunoștințe. O confirmare a acestui lucru apare la Origene care spune despre „tracul Zamolxis care învățase pe druizi, printre altele, divinația prin fișe și numere…”.

Socrate spune într-unul din dialogurile lui Platon „Eu am învățat această incantație acolo, în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. […] Dar Zamolxis, adăugă el, regele nostru, care este și un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii fără a ține seama de cap, nici capul nu poate fi tratat neținându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele - pentru corp și pentru om în întregul său - vin de la suflet și de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantații (descântece).

Aceste incantații sunt vorbe frumoase, care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Când mă învăța leacul și incantația spunea: să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiești cu ajutorul incantației. Și dacă vrei - potrivit povețelor străinului - să-mi încredințezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantațiile tracului îți voi da și leacul pentru cap. dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide.”

Reținem deci că medicii traci erau superiori celor greci și că predau ucenicilor lor leacurile odată cu incantațiile sub jurământ. Denumirile geto-dace de plante medicinale citate în lucrarea lui Discorides ca și trusele medicale descoperite la Tomis, Drobeta, Grădiștea de Munte, Piatra Roșie, Poiana și Ocnița, instrumentele chirurgicale ingenioase, craniile cu trepanații reușite - oamenii respectivi supraviețuind acelor operații - cât și oasele de membre perfect sudate în urma unor intervenții chirurgicale confirmă aceste constatări.

Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine și se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa „De medicamentis liber” sunt prezentate și incantații magice, unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele românești, ca de exemplu: „Pastores te invenerunt, / Sine manibus colligerunt, / Sine foco coxerunt, / Sine dentibus comederunt.” Descântecul românesc: „Ciobănașii te aflară, / Fără mâini te prinseră, / Fără foc te fripseră, / Fără gură te mâncară.”

Atât la celți cât și la daci există interdicția de a scrie descântecele și alte procedee magice, deoarece ele se transmiteau numai din tată în fiu sau către cei inițiați.

Druizii își începeau inițierea devreme, în jurul vârstei de 5 ani. Această inițiere putea continua cel puțin 15 ani și cel mult 20. Natura inițierii era severă deopotrivă asupra trupului cât și minții, pentru că unul din factorii cheie în Natură e supraviețuirea și abilitatea de a folosi puterile ei. De obicei un elev nu avea un singur învățător. Toți druizii comunității îi împărtășeau cunoștințele. Chiar elevii dădeau lecții celor mai noi. În acest mod elevii puteau avansa in funcție doar de abilitățile lor.

Druizii și barzii începeau inițierea în același mod. Ambii învățau istoria poporului lor și legile pe care tribul le urma curent și ambii învățau principiile de bază ale celeilalte clase. Astfel, un druid avea cunoștințele de bază ale unui bard și invers. Asta pentru a se asigura că ambele clase își înțeleg gândirea, având în vedere că de multe ori lucrau împreună. O persoană care studia druidismul poseda cunoștințe în cât mai multe domenii posibile. Ei „învățau” informații, le „absorbeau” oricât de neimportante li se păreau pe moment. Ei foloseau fiecare „bucățică” din cunoștințele lor pentru a înțelege universul și lumea din jurul lor, văzută și nevăzută.

Avansarea în societatea druidică era dublă. În primul rând elevul trebuia să demonstreze o înțelegere temeinică a cunoștințelor acumulate. În al doilea rând, elevul primea un semn de la Natură că este pregătit să avanseze.

Druizii de multe ori căutau îndrumare în „Lumea Cealaltă”, pentru că aceste suflete sunt experimentate în cunoștințele lumii noastre și unele sunt aproape să avanseze la următorul nivel al realității. Multe tehnici de meditație druidice erau concentrate pe accentuarea legăturilor cu Lumea Cealaltă și cu sufletele ce se odihnesc aici.

Nu se cunosc multe lucruri despre inițierea sacerdoților geto-daci, însa se poate încerca aflarea lor din mitologie, tradiții populare, povești…

Zeul Orfeu, de origine tracă, a fost primul personaj care a coborât pe tărâmul celălalt. Această coborâre are, conform unui poem orfic, rolul unei inițieri în tainele lumii de dincolo. De asemenea, Zamolxis coborâse sub pământ pentru 3 ani.

Eliade consideră că „este ceva adevărat în clișeele atât de populare în Grecia ulterioară lui Herodot, care-l plasau pe Zamolxis alături de Pitagora, Orfeu și mai târziu de Zoroastru, de înțelepții egipteni sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experiențe extatice și capabile să reveleze mistere privind sufletul omenesc și supraviețuirea lui”.

Lumea subterană a celuilalt tărâm apare des în tradițiile populare și în poveștile românilor. În aceste legende și povești putem găsi urma sacerdoților geto-daci transformați în sacerdoți populari, deși ei aparțineau unei lumi apuse, identitatea lor oscilând între personajul mitologic și vrăjitorul popular:

„În vremurile nu tare de demult, umbla niște oameni zdrențăroși din casă în casă și din sat în sat, neavând cu ei decât o desagă în spate și sunt tare bine primiți, oriunde se prezintă.

Aceștia sunt solomonarii. Românii cred despre ei că sunt oameni tare evlavioși și mai ales cu multă știință de carte și foarte deschiși la minte.[…]

Pe calea norilor, așa se-ntorc solomonarii înapoi în țara noastră, și-n satul de unde au plecat. Și-i conduc - pe nori - așa cum vor ei.”

În Pravila lui Matei Basarab, datând din 1652 se face referire la sacerdoții populari cu puteri meteorologice, fiind numiți „gonitori de nori”. Acest fapt dovedește că numele vechi al acestor sacerdoți populari nu era cel de solomonar.

Solomonarii sunt recrutați de când sunt copii și inițiați într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Acești copii sunt furați de mici de către solomonari bătrâni și duși la școala din „Crugul Pământului” pe Celălalt Tărâm. Ei sunt inițiați timp de 7 ani. În această școală învață toate limbile ființelor vii, toate misterele naturii precum și toate „solomoniile”, farmecele, vrăjile și descântecele.

După ce își însușesc inițierea magică ei devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor naturii.

Interesantă este și informația conform căreia solomonarii ar cunoaște tainele unui scris inițiatic, în care scriu tezaurul magic în cartea pe care o poartă cu ei.

Figura solomonarului este strâns legată de vechile practici de inițiere ale preoților daci, elementele similare fiind de-a dreptul abundente: călătoria prin nori, practicile ascetice, cunoașterea unei practici inițiatice, dobândite în adâncul peșterii…

Deși în general se susține că dacii nu au cunoscut scrisul, nu se poate exclude ipoteza, amintită și de Iordanes, conform căreia sacerdoții daci cunoșteau o formă de scriere inițiatică similar druizilor, cu funcția de păstrare a tezaurului spiritual.

Bendis

Bibliografie:

Simion Florea Marian - Mitologie Românească

Marcel Olinescu - Mitologie Românească

Hadrian Daicoviciu - Dacii

Henri Hubert - Celții și Civilizația Celtică

John O’Donohue - Anam Cara: A Celtic Book of Wisdom

Antologii Celtice