I. Preliminarii
1. Stramoasele si stramosii Daco-Romanilor
Iubite cititor, pasim cu mii de ani �napoi, pe vetrele umane, alpino-carpatine. Pe aripile g�ndurilor curate, urcam pe v�rfuri de dealuri, pe creste de munte, mai aproape de cer. Ajungem �n inima Daco-Romaniei, �n Corona Montium[1], �n Ardeal, �n Transilvania, strabuna vatra �n Coroana Muntilor. Ce frumoasa figura! Aici, �n adaposturi multimilenare, �n pesteri, �n mijlocul nesf�rsitelor paduri, focul sacru �si arata lumina si �si �nalta fumul, ducand p�na departe mirosuri de rasina, de jir sau v�nat fript pe carbuni, �n frigarii de corn, si picat cu sau. Femeia daca, muierea cea mai vestita a timpurilor arhaice, �ntretinea flacara vie a focului sacru. �n jurul ei, o droaie de copii, mai mari si mai mici, zburdau, c�ntau din fluiere si �ncercau flautul, faceau arcuri si sageti de scaete[2].

Cu ele dau la semn si se �ntreceau care sa nimereasca la tinta. Altii pregateau sparturi de cre-mene pentru sagetile de alun, �n timp ce altii, mai mici, �ncercau cremenele ca sa aprinda cu sc�ntei iasca de nuc batr�n. Femeile aces-tea generatoare de viata, de atunci si de totdeauna, preotese ale vetrelor strabune, �si trimeteau barbatii cu oile, cu caprele sau la v�nat, �nsotiti de c�ini ciobanesti, de copoi sau de c�ini de casa. Cel mai vechi prieten al omului, cu milenii �n urma, din �nceput, ca si astazi de multe ori, acest patruped credincios ca nimeni altul, �n caz de pericol da alarma ziua si noaptea. C�inele pazea vatra, pazea turmele, �l �nsotea pe stap�nul sau �n calatorie. C�inele a fost cel mai credincios prieten al Dacilor. El nu se temea de sagetile invadatorilor nomazi si nici de labele pu-ternice ale ursului. �n puterea noptii, strajerii dau alarma �nsotita de latratul c�inilor, din v�rfuri de dealuri �nalte, cu somoioage de c�lti de c�nepa sau de in, muiate �n untura, �n sau, �n ceara sau chiar �n pacura, si aprinse �n flacara focului divin. C�nd Dacii se odihneau, c�inii ascultau pe aripile v�ntului p�na departe, ropot de cai, glasuri straine. si c�nd le auzeau, o alarma de latrat, de la toate vetrele, desteptau pe aceste zeite �nconjurate de �ngeri, de copiii lor. „«Elegantele precu-cutiene»”, �n urma cu 6000 de ani, se �mpodobeau cu bratari, coliere, ace pentru prins parul si pandantive”[3]. Este necesar sa se observe ca amicul omului, c�inele, a fost confundat cu lupul si s-au facut o serie de asa-zise demonstratii cu privire la mitul lykolatriei �n Dacia, �n preistorie. Amintim aici ca stramosii Daco-Romanilor, pentru a scapa de atacul migrator al strigoilor, al muroilor, dau noilor nascuti nume ca Lupu, Ursu si chiar �i �nveleau de mici �n pieile acestor animale. �n felul acesta se considera ca tinerele vlastare sint aparate de atacul nociv al strigoilor, al muroilor. �n matriarhat barbatii ascultau glasu-rile si poruncile muierilor lor. �si luau ghioagele si arcurile, tolbele cu sageti ce aveau cremene �n v�rfuri, asezau stupii cu albine pe carari, organizau prisaci. Cu aceste albine faceau paza trecatorilor, a posazilor. Dacii stiau ceea ce nu stiu multi din cei de astazi, ca mirosul cailor irita la maximum albinele, si ca pentru a ucide un cal, sint suficiente acele a 2-3 albine, pentru ca apoi �ntrega colonie sa fie pusa �n alerta si sa atace pe intrusi. Organizarea de prisaci cu stupi cu albine la vaduri si posade era o veche tactica dacica de aparare. Herodot (I425 �.Hr.) spune ca „tinutul de dincolo de Istru este ocupat de albine si din cauza lor nu se poate patrunde mai departe”[4]. De frica albinelor a stiut si marele Alexandru Macedon, dupa c�te citim �n Alexandria. Dacii asteptau �n ascunzisurile codrilor… C�nd pericolul era depasit, femeile lor pregateau mese fastuoase. M�ncau carne de v�nat, fripta pe jeragai si beau mied sau din rodul ametitor al viilor. Oameni si c�ini, adunau oasele ce mai ram�neau, le �ngramadeau din mosi stramosi �ntr-un loc curat, si apoi se odihneau cu totii, oameni si copiii lor, �n piei de oaie, iar c�inii �n culcusurile lor facute �n frun-zare sau �n claile de f�n.
Mult regretatul meu amic C.S. Nicolaescu, membru corespondent al Academiei Romane, scriind despre descoperirile de la Ripiceni, de l�nga Prut, spunea: „Acum, la �ncheierea lucrarilor, putem prezenta unele rezultate, �n ordine cronologica. La ad�ncimi de 10-11 metri, �n prundul Prutului, �n pietrisurile depuse de el, s-au descoperit unelte de munca - aschii taioase, cioplite din cremene - apartin�nd oame-nilor din paleoliticul inferior, deci cu o vechime de 200.000-250.000 ani s…t. �n jurul izvorului se aseza o puternica ceata de v�natori ai acestor animale uriase. La sase metri ad�ncime am descoperit o movila de configuratie romboidala cu lungimea de 9 metri si largimea de 6 metri, alcatuita din peste 30 de fildesi de mamut. �ntre acestia, arme si unelte de cremene cioplite - cutite, v�rfuri de lance, razatoare de piei din piatra, bulgari de prastie, iar pe deasupra lor pietre mari”. Considera Nicolaescu Plopsor ca ar fi vorba de „un cult v�natoresc”, si aici s-au perindat „oameni din epoca neolitica, epoca de bronz, din perioada prefeudala si feudala, p�na �n zilele noastre”[5]. Este vorba de stramosii Daco-Romanilor.
Cea mai veche civilizatie a Terrei nu trebuie cautata la Ecuator, unde toate erau de-a gata, ci acolo unde omul a trebuit sa-si puna mintea la contributie ca sa supravietuiasca. Paralela dacica, �nconju-r�nd pam�ntul, ocrotea aici vatra Vechii Europe, si a vechii civilizatii. Av�nd la dispozitie pesteri, zacaminte minerale si c�mp agricol, �n Dacia s-a dezvoltat de timpuriu o civilizatie autohtona, care a iradiat asupra celor din jur. Migratorii si invadatorii au exercitat o influenta minora asupra autohtonilor, ca de altfel �n oricare evolutie etnologica.
Pasind pe urmele strabunelor si strabunilor Geto-Daci, ajungem tot cu Constantin Nicolaescu-Plopsor si cu Dardu Nicolaescu-Plopsor, �n satul Bugiulesti, comuna Tetoiu, judetul V�lcea. Aici „sapaturile ar-heologice executate �n trei puncte: Pietris, Valea lui Graunceanu si F�nt�na alor Titei, au scos la iveala un bogat si variat material osteo-logic animal, dat�nd din Villa franohian[6]”. Aici „au fost identificate p�na �n prezent, minimum 25 specii de mamifere”[7]. Tot aici s-au des-coperit cele mai vechi unelte de lucru de pe teritoriul Daco-Romaniei: „oase de animale sparte si fasonate pentru a fi folosite la strapuns, taiat, despicat, razuit si zdrobit s…t. Aceste descoperiri au situat zona Bugiulesti printre vetrele de antropogeneza din Europa, ca una dintre cele mai vechi statiuni ale hominizilor de pe continentul nostru. �n enumerarea cercetarilor consacrate celor mai vechi unelte de pe teritoriul romanesc a constituit-o o descoperire a resturilor fosile ale �nsisi hominizilor care le-au confectionat si le-au folosit si carora oamenii de stiinta le-au dat denumirea de Australanthropus olteniensis”.
O alta categorie de unelte, cioplite din silex - „cele mai vechi gasite la noi, dateaza de aproximativ 600.000 de ani. Ele au fost descoperite pe valea D�rjovului �n judetul Olt, pe valea Mozacului �n judetul Arges, si la Rahovita �n judetul Sibiu, si sint asa numitele unelte de prund - bolovani de r�u ciopliti astfel �nc�t sa aiba o muchie taioasa sau un v�rf care sa poata fi utilizate pentru diverse operatii legate de obtinerea si prepararea hranei s…t. �ntr-o statiune paleo-litica din judetul Botosani, la Ripiceni (de care am amintit), au aparut unelte realizate din aschii cioplite”. Alte relicve s-au gasit la marea necropola a Dacilor liberi de la Valeni (judetul Neamt), ca si �n alte locuri[8]. Consider ca asa-zisele influente din afara, apar ca o eroare de interpretare a cercetatorilor. Stramosii Daco-Romanilor sint creatori si pastratori ai celor mai vechi elemente de cultura originala, �ncep�nd cu perioada matriarhala, de la care s-au adapat alte civilizatii latural-nice, desi nu s-a recunoscut acest fapt. Exemplu Hesiod. Stramosii Geto-Dacilor au avut o straveche scriere. Viorica Mihai Enachiuc admite �n epoca bronzului elemente de scriere geto-dacica[9]. Ele �nsa sint mult mai vechi.
Cu arhitecta Silvia Paun mergem pe urmele rabojului strabun, un important instrument de cultura al lumii dacice. �ntr-un studiu concis, ea se opreste la „Grafia semnelor rabojului comparativ cu cea a unor scrieri vechi”[10]. Urmarind diagrama sau „pentagrama magica - pita-goreica”, constatam ca pe teritoriul dacic, ea este mult mai veche dec�t Pitagora. Asa, la Chindia, �n satul Pescari, judetul Mehedinti, �ntre semnele grafice rupestre, se afla si pentagrama magica. Vechimea acestui semn a fost evaluata de cercetatorul V. Boroneant, la 3000 de ani; la Nuca, �n judetul Buzau, �n fundul pesterii, acelasi semn apare �mpreuna cu altele cu o vechime de circa 4000 ani; la Ditrau, semnele grafice au circa 1400 de ani, iar la Basarabi, �n asezarea rupestra, semnele grafice, �ntre care si diagrama magica, au fost evaluate la 1200 de ani[11].
Dar ceea ce atras atentia savantilor din �ntreaga lume asupra culturii Daco-Romane strabune, au fost �n special cele trei tablite ceramice de la Tartaria, pe Mures, �n judetul Alba. S-au descoperit aici „resturi de asezari apartin�nd culturilor Turdas, Petresti si Cotofani. �ntr-o groapa cu materiale de tip Turdas, au fost descoperite c�teva figurine de lut ars si de alabastru, precum si trei placute de lut ars, dintre care doua sint acoperite cu semne de caracter pictographic si se presupune ca redau texte stravechi. Unele semne de la Tartaria prezinta analogii cu cele de pe tabletele de lut descoperite la Uruk-Warka IV (Mesopota-mia Inferioara). �n cea de a treia placuta este redat un om care merge �n urma a doua animale cornute”[12]. Pentru teritoriul Daco-Roman, aceasta descoperire a fost socotita ca fiind de o importanta deosebita si comentata cu viu interes de marii sumerologi ai lumii. Av�nd �n vedere documentatia clara de circa 4000 de ani, adusa de arhitecta Silvia Paun, �n legatura cu „rabojul” dacic, presupunerea ca tablitele mentionate mai sus ar fi fost aduse de aiurea[13], cade de la sine.
Cel mai mare tracolog al lumii, Prof. Dr.I.C. Dragan, sublinia �n 1980, la al XV-lea Congres mondial de stiinte istorice, la Bucuresti, ca �n jurul Dunarii Carpatice s-a dezvoltat poporul Trac si de aici a ajuns �n „peninsula Iberica si chiar America. Aheii si Dorienii au pornit tot de la Dunare”[14]. Era de fapt cel mai numeros popor din antichitate, dupa acela al indienilor. Tot Iosif Constantin Dragan sitetiza istoria multimilenara a poporului Daco-Roman, �ncep�nd cu stramosii Geto-Dacilor, din trupul carora „s-au desprins triburi care s-au deplasat spre est p�na la Nipru, rasp�ndind cultura lor Cucuteni (sau Tripoli cum o numesc vecinii mai noi); apoi au extins civilizatia bronzului si a fierului, denumita Hallstadt, spre nord, �n Carpati, p�na la Marea Baltica, unde (Polonia de azi) au creat orasul Getidava sau Vistula; s-au extins spre vest �n Panonia, pe Dunarea Centrala, descin-z�nd �n Latium si �n Italia Centrala prin Etruscii veniti din Anatolia pe mare, ca si �n Iberia, cunoscuti sub numele de Tardesi-Turdetani, unde au dezvoltat prima civilizatie iberica; �n sf�rsit, �n sud, �n toata penin-sula Haemusului, prin Pelasgi, Achei si Dorieni, iar �naintea lor prin Dardanii fondatori ai Troiei. Luvitii, Hititii si Armenii plecati de la Dunare au poposit si s-au rasp�ndit p�na �n fundul Anatoliei. Tribul Phalestinoi a dat numele regiunii Palestina, stabilindu-se �n regiunea Gaza a lui Goliath. Dunarea, precum Nilul pentru Egipteni, a fost leaganul Europenilor Traci si Celti, care au �mp�nzit Europa si, �n special zona mediteraneana, pe toata �ntinderea ei, de la est la vest”[15]. Centrul acestui mare popor era Corona montium (Transilvania actuala). Generalul N. Portocala, �n lucrarea Din preistoria Daciei si a vechilor civilizatii, ajunge la concluzia ca „prima civilizatie a primu-lui mare popor al lumii s-a �ntemeiat �n Dacia”.
Cercetatorul tracolog I.Popescu-Puturi, �n continuarea serialului Pe urmele stramosilor, ne prezinta capitolul „Vechea Europa”. Este de fapt o sinteza a concluziei reputatei „cercetatoare americana Marija Gimbutas”, ca „Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa �ntre 6500-3500 �.Hr.” �n ceea ce priveste figurinele de lut, desi au „unele afinitati cu cele cunoscute din Mesopotamia”, cele din Daco-Romania nu pot fi „un rezultat al importurilor” si „migratiei” din aceasta zona. Se citeaza „sanctuarul de la Cascioarele - descoperit pe o insula a unui loc din apropierea Bucurestilor - modelele de temple apartin�nd culturilor Boian, Cucuteni s.a. pe o arie mai �ntinsa, ilustreaza bogata viata spirituala pe care o desfasurau cei vechi”. Tablitele de la Tartaria, descoperite �n 1961, arata ca „ne aflam �n fata unei scrieri - cea dint�i de pe teritoriul Vechii Europe - ce trebuie datata la sf�rsitul mileniului VI �.Hr. s…t. Splendidele creatii materiale si spirituale pe care ni le-au transmis oamenii neoliticului din Vechea Europa ni se �nfatiseaza asadar, ca un mesaj privind semnificatia creatiei pasnice, a colaborarii si conlucrarii dintre oameni”[16]. Interpretarea tracologului roman este ilustrata cu „Cele trei tablite de la Tartaria - cele mai vechi marturii ale utilizarii scrierii �n sud-estul Europei (6500-520 �.Hr.)” si „c�teva din semnele liniare apartin�nd scrierii vechi europene”, identificate pe „figurine, vase de cult si alte obiecte rituale, caracteristice culturii Turdas-Vinca”[17]. De fapt cele trei tablite formeaza cea mai veche „biblioteca” europeana. �n continuare, Cornelia Velcescu conchide ca „Inscriptiile de pe cornul de aur 17 si Baza Potirului 23, atesta sistematic ca tezaurul de la S�n-Nicolau Mare este stramosesc si ca at�t limba, c�t si alfabetul �n care sint scrise, sint limba si alfabetul stramosilor originari, de dinainte de Hristos si de razboaiele romane, care de altfel nu au ocupat dec�t o mica parte din Dacia”[18]. Oricum, rabojul, cele trei tablite de la Tartaria de pe Mures au determinat pe cercetatorii romani si straini[19] sa traga concluzia ca �n Dacia a fost cu adevarat cel mai vechi centru cultural din �ntreaga lume, din cele cunoscute p�na �n prezent.Vladimir Georgiev spune ca tablitele de la Tartaria sint „mai vechi cu un mileniu dec�t monumentele scrierii sumeriene”. Ar fi lipsit de sens sa nu �mpartasim concluzia sumero-logului sovietic A. Kifisim, care a publicat si o harta special �ntocmita, �n care demonstreaza ca „stramosii romanilor de azi au exercitat o influenta puternica asupra culturii �ntregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului si chiar a Chinei”[20]. Adaugam aici o stire pastrata de filosoful Platon, care prin gura tracului Socrate, spune: „niste table triunghiulare de arama” au fost aduse „de fecioarele hyperboreene” la Delos. Aceste table aveau un continut eshatologic: „Dupa ce s-a despartit de trup, sufletul se duce” �n regatul lui Hades pentru judecata[21]. Se stie ca hyperboreenii locuiau �n nordul Dunarii. Acolo era cunoscuta mina Baia de Arama. Ele-mentele grecesti din textul acestor placi sint un adaos. Conceptia despre nemurirea sufletului este zamolxiana.
Tabelul comparativ alcatuit de Silvia Paun, de care am vorbit mai sus, confirma odata mai mult concluzia ca Dacia a fost centrul unei civilizatii destul de vechi, poate cea mai veche din c�te se cunosc p�na astazi. Pentru epoca �ndepartata a meleagurilor Daco-Romane, etnoistoria va trebui sa-si adauge cuv�ntul. Cine va aduna vechile toponime de pe �ntreg teritoriul Daciei (romane si libere) va putea aduce lumina �n perioada considerata obscura.
Am citit de cur�nd �ntr-o revista o serie de toponime din judetele Sibiu, Covasna, Harghita si Mures, �ntre care apar at�tea cetati, pre-cum si altele ca: Piatra Scrisa, Piatra Altarului, Dealul Scris, V�rful Stramosesc, Muntele Pag�nilor si Cetatea Pag�nilor, Creasta Altarului, Scaunul Zeului, V�rful Parintesc, Dealul Pag�nilor, Eroul Soarelui[22].
Daca adaugam la acestea Piatra Scrisa din judetul Putna, Piatra Scrisa din judetul V�lcea (la nord de Olanesti-Bai, cercetata recent de Silvia Paun), Piatra Dascalului (munte si punct trigonometric �n judetul Buzau), daca mai mentionam gorganele, ursoaicele, movilele si magurile preistorice ce au mai ramas neravasite, putem jalona �n ad�ncime puternicii st�lpi de reper �n care este ancorat multimilenarul trecut al Daco-Romanilor.

de Preotul Balasa
"